Nicolae Mihai – Falsul epilog al unui condamnat la fericire

Falsul epilog al unui condamnat la fericire

Am ținut cu tot dinadinsul să scriu despre ultima antologie de versuri semnată Nicolae Mihai. E drept, paradoxal, pentru ceva timp, chiar relația de prietenie a stat pieziș în fața acestei hotărâri. Spun asta pentru că mai de fiecare dată când îmi propun să scriu despre o carte bună, ce aparține unui cunoscut, mă simt inconfortabil. Evident, scopul rămâne același, legat de o raportare obiectivă la realitățile cărții în discuție; dar uneori, transpare o hipercorectitudine a judecăților de valoare – niște mecanisme ori instrumente care sec au menirea de a-și orienta cititorul – toate acestea în detrimentul autorului a cărui umanitate se pierde în fața (in)deciziilor critice. Am mai scris despre Nicolae Mihai, probabil voi mai scrie. Și asta pentru că poezia sa pare să rămână până către ultimele momente o poezie unitară, care nu caută să demonstreze ceva, ci întrețese o lume de un diafan ce mie personal îmi reamintește de rezervația de îngeri a lui Emil Brumaru. E o lume tihnită, o lume patriarhală ce pleacă și revine dinspre / înspre realități cerești – o lume bătută-n icusari.
Apreciam cu altă ocazie că Nicolae Mihai nu aparține vreunui „ism” claustrant; mai degrabă esența sa ține de tot ceea ce e firesc dar greu sesizabil pentru cei care nu au vocația detaliului. Versul sau nuanțează către infinitezimal două-trei stări definitorii pentru exilul pe care ni-l propune. Nostalgia îmbracă diferite accepte și conduce lectura către puncte terminus: brațele parintesti ale Dumnezeului (de) regăsit, locurile copilăriei, îmbrațișarea femeii iubite. Peste toate, viziune ușor panteistă, natura pare a fi singura ce are forța de a păstra acel „bulgăre de foc” care să facă legatura cu Absolutul. Poezia lui Nicolae Mihai nu acaparează substantive-temă, generalizante, ci țintește să arate acele elemente ale sacrului cu funcția de a da sens vieții. Iar asta e posibil tocmai datorită gesturilor verbale simple dar hotărâte. Titlul joacă un mic renghi cititorului neatent. Eul liric nu este nici pe departe în voia sorții ori condamnat la sfârșitul creației (epilog), ci treptat își conștientizează propria-i condiție. Astfel, precum într-un proces de inversare al polilor, exilul metaforic presupus și de volumul de față continuă să compună o stare de normal. Aria semantică a cuvântului este complexă deoarece își conduce cititorul atât către ideea de suprafață, loc, cât mai ales către lacustre spirituale. Astfel, poezia împrumuta din sonoritățile grave ale sonurilor bisericesti care vestesc apropierea adevărului. Interesant este tocmai faptul că, desi (auto)exilat / condamnat la viață, formele lirice ale adresării reclamă în imediat prezența auditoriului. Nicolae Mihai se confesează, se destăinuie din acea nevoie de prețuire sinceră a celui ce i-a făcut imposibilă existența în efemer. Urmaș demn a lui Thomas Morus, poetul delimitează în manieră romantică spațiul utopiei prin recursul la memorie, la „timpul contemplat”.
Toate cele de mai sus sunt de regăsit în antologia “epilog sau din amneziile unui condamnat la viață”, publicată în colecția Opera omnia de către Editura Tipo Moldova, căreia nu i-am putea reproșa decât, eventual, lipsa unei corecturi mai vigilente. Materia lirică propune elementele unei biografii: “Nici o îmbrățișare pentru brațele / goale nici o vorbă a ochiului / un ține de povară și nu vindecă / oricât de bogat ai fi // și cum li se întâmplă unora / care fac din iubire jaf la drumul mare / întreb: când vom învăța oare că sufletu-i / mănăstire fără de pereți / sau poate întâmplare de atins cu mâna?” (“Biografie fără cuvinte”).
Poetul unei profetice mirări vine în linia lui Blaga să ne reamintească de frumusețea lumii, de ivirea pentru încă o dată a zorilor / ce se opun unei postmodernități schizoide. Adagio sau Elegie zămislită cu strunele inimii rupte, Orfică sunt adevărate arte poetice: “Cu semnul uitării pe frunte și vinovat / că bea pe săturate vederea dinspre stele / el țese lunii unicorn când somn nu are și scrie / cu mâinile durerea de la dreapta înspre inimă / suspin lângă suspin fără de păcat / prin cartiere infestate cu negre și obscene vorbe / sau prin parcuri când ochiul ascuns / și fără martori sărută trandafirii pe obraz / doar el poetul vindecă în hohote / cu a plânsului măsură veșnicia – profetică mirare / ce seamănă la chip atât de mult cu mama / carne din cuvântul ei mărturisit / ca un descânt gătit de sărbătoare”; “Vrei să scrii poezie / nimic mai simplu: încui / bine ușa / tragi storurile cauți un loc / aproape departe în care / uitându-te atent / în oglindă uiți cine ești / și urli urli urli și deduci / că de fapt urletul devine artă / uitarea își face harakiri / plânsul moare prin ștrangulare / întunericul prin înfometare / tot așa până simți că te bate / muza pe umăr / Încearcă”.
“Sufletul populat cu Juliete ce nu vor să mai moară” respiră-ntr-o atmosferă patriarhală – “Ai stele la îndemână / bătute-n icusari de aur furtuni / cu iscusință ascunse după garduri // un soare dat de-a dura / ridică pe drum praful și scârțâie / lumina în urma de căruță // boboci de măr / în joacă deschid pe ram ferestre / și-un sfincs în gura mare recită din Esenin” („Aprilie”); trecutul, prezentul ori orizontul se autodefinesc în permanență făcând apel la sentimentul iubirii, cel ce traversează de la un capăt la altul paginile antologiei: “De-aș fi păstorul frunzișului mirat / de-un dangăt de umbră mereu clătinat / De-aș fi al timpului neghiob stihar / să te-nșel cu-un spin de trandafir amar / De-aș fi măcar un gând de-nchinăciune / scos în prag de zi să te lumine / doar trupul tău de îngeriță goală / l-aș săruta petală cu petală” (“De-aș fi”). Sfârșitul sentimentului-ființă e lamă de cuțit întors, lumea pierzându-și cuvenita rânduială: “Când va trebui să te uit bătaia / inimii va fi o menghină cu fălci / rușinos de blânde // va deveni logodnica unui suflet / îmbătrânit la vedere cu drumuri / căzute în repaus // doar mugetul fierbinte al sângelui / va mușca până la os aducerea aminte / fără a-i cunoaște vreodată prețul” (“Sfârșitul jocului”). În absența iubirii viața nu rămâne decât o iluzie, o minciună arătată cu degetul, străbătută de “aceleași drumuri proptite cu bârne”, populată de “oameni jefuiți de zâmbete”. În fața acestui remember nedorit este permanentizată figura tatălui – iscând o poezie de mare încărcătură emoțională. Tatăl este cel ce motivează întru totul setea de viață a „lupului de pripas” – “La frontiera celor patruzeci de zile / când sângele devine pentru totdeauna / o amăgitoare nevrednică târâtoare / iese tata în fața casei și tace / cât îl țin puterile în dreptul unui trandafir / ghiftuit de frumusețe și veșnicii trecătoare…” (“Veșnicie pierdută”), “Se tânguie luna de frig răvășită / De sticlă e parcă gândul sihastru / Pe deal se așterne zăpada sonoră / Și ochii presimt luminosul dezastru // Tata-i plecat la margini de sat / Acor de piane albastre să-ngroape / Și zornăie luna suspine sub pleoape” (“Acord de piane albastre”), “Vin ploile la marginea satului / cu tălăngi agățate de gât / tata iese la poartă / să le-asculte cântecul primenit…” („Ploile”).
Lui Nicolae Mihai îi reușește teribil de bine și poezia cu formă fixă. “Ochi și aripă”, „Stare de grație”, „Ora 24”, „Un dram de iubire” sunt exemplele pe care le propun. Nefiind deloc mimetice, referirile la Bacovia amplifică tăria propriilor sentimente. Un singur poem pare a avea tușe (re)strict(iv) bacoviene: “S-au înmulțit o Doamne morții în oraș / în cimitir pământul de lacrimi e bătut / și sângele nicicând în cei care-au rămas / n-a fost să fie parcă mai trist și mai tăcut // S-au înmulțit o Doamne morții în oraș / și stau cuminți la groapă să ajungă / dau îndărăt pe-alei castanii pas cu pas / îndoliate florile n-au timp să plângă” (“Plecări definitive”).
Cartea reclamă reusita prin caracterul constant al perspectivei, cele câteva volume ce au anticipat apariția acestei antologii exersând continuu asupra senzitivului. Și acum „substanțialitatea” versului este completată fericit cu o prefață de Petre Isachi ce așază actul lecturii, trasând caracteristicile poeziei lui Nicoale Mihai. Volumul este totodată divizat în două părți ce nu prea reușesc însă să fie distincte – „Recviem pentru o clipă stingheră”, „Veșnicie cu cuțitul la gât”, urmate de o serie de treizeci și două texte inedite, referințe critice și o fișă biobibliografică. Personal, aștept încă un volum de sine stătător!
Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s