Alina Ioana Bako – Coordonate ale dinamicii imaginarului oniric

Coordonate ale dinamicii imaginarului oniric

Doare sau nu, publicul larg e prea puțin interesat de aspectele contemporane ale poeziei. Din păcate, dincolo de cele câteva nume ce au ocupat masiv “podiumul” bucureștean, având pe de-a-ntregul suportul unor edituri de prestigiu, omul de pe stradă nu știe, nici nu vrea să audă. Eminescu rămâne pe mai departe patriarhul necitit. Bine, poate nu e dramatic, ba chiar “firescul” situației ar putea fi privit cu o anumită distanță, poate chiar cu ironie, mai ales în situația în care vreun student al primului an de la Litere ți-ar răspunde cu nonșalanță că seria marilor poeți ai literaturii noastre se oprește în dreptul lui Nichita. Tragedie pentru mulți, zâmbete înciudate din partea altora! Anume vină vor fi având, fără doar și poate, programele încărcate de tot felul de prețiozități literare a căror ineficiență mai degrabă îl înderpărtează pe tânărul elev / student de actul propriu-zis al lecturii ori de contextualizări mai fericite; dar nu îi putem uita nici pe acei dintre dascălii în fața cărora nu contează mai nimic dincolo de cifre și procente… Fi-vor, așadar, destul de puțini cei care devin interesați de munca de cercetare, de a (re)pune în discuție chestiuni importante ce țin de critica ori istoria literară. De obicei, proiectele de anvergură sunt prezentate rar, în tomuri de specialitate, ce mimează atotsuficiența și interesează un public specializat, de multe ori țintind mai degrabă către adunarea unor puncte pentru… fișa personală.
Nu este și cazul volumului pe care mi l-am propus a-l prezenta luna aceasta. Cartea apărută în cursul anului 2012 la Editura Eikon, Cluj-Napoca – “Dinamica imaginarului poetic. Grupul oniric românesc” ne înfățișează excursul metacritic al autoarei în granițele corect-delimitate ale poemelor lui Leonid Dimov, Emil Brumaru, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea și Vintilă Ivănceanu, voci poetice reprezentative pentru mișcarea onirică românească.
Alina Ioana Bako este Doctor în filologie cu o teză privind subiectul cărții în discuție, demers finalizat în cotutelă între Universitatea Michel de Montaigne Bordeaux și Universitatea 1 Decembrie 1918 Alba Iulia. A obținut licența în 2003, având specialitatea română-franceză, în cadrul Universității Lucian Blaga din Sibiu, unde, până în 2006 a urmat studiile de master, specializarea “Comunicare și publicitate”. Din 2006 este profesor titular de limba și literatura română, o regăsim în 2008 ca asistent asociat în cadrul Universității din Sibiu. Membră a Centrului pentru cercetarea imaginarului “Speculum”, membră a CRI Grenoble (Centre de Recherche sur l’imaginaire), redactor al revistei “Astra”. A participat la diferite conferințe naționale și internaționale, a obținut mai multe burse de cercetare și formare, inclusiv premii la Colocviul Național Lucian Blaga Sibiu și la Colocviul Național Mihai Emiescu de la Iași. De obicei, nu obișnuiesc să trec în scurta mea prezentare toate aceste date; am făcut-o acum, din dorința de a sublinia pe de o parte numeroasele domenii de activitate iar pe de altă parte de a sugera seriozitatea demersului. Mai mult, cartea autoarei ne propune alte baze ale interpretării mișcării lirice onirice, cu instrumentele bine acordate ale unui critic pertinent, care știe să găsească un echilibru merituos între conceptele dispuse în demonstrație și un limbaj accesibil, voit îndepărtat de rigorile academice. De altfel, deși în chip evident cartea este rodul muncii de cercetare pentru doctorat, Alina Bako știe când, cum și unde să intervină pentru ca, odată cu această variantă apărută la Editura Eikon, să vorbim mai degrabă despre o structură eseistică.
Aparatul critic aruncat în joc este dintre cele mai moderne. Susținut și de o bibliografie bogată, cu trimiteri precise la pasaje ce au rol direct în “exercițiile” argumentative, debutul în volum girat de Uniunea Scriitorilor (filiala Cluj) va însemna și stabilirea unui punct de referință pentru înțelegerea in vivo a întregii mișcări onirice, o carte fără de care orice demers ulterior va pierde din substanță. Afirm acest lucru mai ales întrucât autoarea găsește de cuviință ca dincolo de argumentul firesc al primelor pagini, să creeze pentru prima dată cadrul unei adevărate filosofii. De altfel, primele două capitole – “Imaginea onirică” și “Poetica onirică” reușesc să decompună diferite clișee și să analizeze pas cu pas apariția unui fenomen cultural, strâns legat de o determinare de natură-socială, în chip evident (auto)distanțat (inclusiv programatic!) de mișcările de avangardă (a se citi suprarealism). Imaginea presupune conștientizarea propriului statut, uneori în perechi opozante. O primă definiție a imaginii onirice presupune implicit relaționarea cu un produs al conștiinței dar care va contempla estetic realitatea în absența obiectului. Imaginea – arhetip devine punct de plecare pentru apariția unei corporalități magice: “… se introduce opoziția evidentă între imaginar văzut ca ireal și imaginal care reprezintă magicul și care fundamentează un mundus imaginalis, în care legile sunt dictate de o instanță supremă. Imaginația este creatoare pentru că face să apară Dumnezeu, este teofanică și epifanică în același timp.” Consistența sa ține de chiar mersul lumii, deoarece realitatea pe care o presupune imaginea se schimbă permanent, este circeeană. Este adusă în discuție “Filozofia imaginilor” a lui Jean Jacques Wunenburger, unde se consideră că “realitatea nu este unică, ci poate da naștere unei duplicări, cel puțin a formei sale… […] o replică a realului fiind în același timp altceva decât realul, să fie chiar absența sau negarea realității prezentate.” Pentru imaginea onirică, conștiința are un rol structurant; teza (și a) autoarei este că fără aceasta, imaginea nu ar mai putea fi înțeleasă, trecând în domeniul patologicului. Rezultă că „funcția pe care o îndeplinește acest tip de imagine este aceea de supra-locuire a realității.” Dintre și pentru toate acestea rezultă că imaginea onirică este un artefact, e construită în mod deliberat, nu cunoaște nimic din haosul ori anarhia unei lumi de necreditat.
Autoarea reface inclusiv traseul istoric al grupării, plecând dinspre textele de “doctrină” ale lui Dumitru Țepeneag și Leonid Dimov. Constatăm cum “oniricii români se detașează de teoria freudiană a visului, în căutarea unui ferment al imaginației suficient de puternic încât să poată resuscita literatura română aflată atunci într-o perioadă sumbră de realism socialist.” Asistăm, așadar, la o paradigmă ciudată, în cadrul căreia observăm cum discursul are referențialitate nu spre fictiv, ci spre un concret atât de izbitor încât ar putea părea fictiv. Observăm că textul oniric este totuși destructurat, fragmentar, cu o imprecizie în a marca instanțele, o posibilă prefigurare a jocului estetic postmodern de mai târziu.
După cum am lăsat să se înțeleagă, dincolo de aceste două capitole teoretice dar absolut necesare, autoarea se va opri asupra a cinci poeți reprezentativi. Evident, din cei aleși, partea ce însumează cele mai multe pagini îi va fi dedicată lui Leonid Dimov. Poezia acestuia pare a fi deponenta onirismului pur – “Poetul dispune de spațiu, îl tensionează sau îl extinde, îl aduce mai aproape de sine sau de ceilalți în funcție de instrumentul pe care îl utilizează în transfigurarea timpului. Nu mai este un simplu executant al muzei divine care îi dictează inspirator textul, ci, lucid și-l construiește, utilizând uneltele pe care le folosește și demiurgul în crearea de lumi.” Din acest punct de vedere, Dumitru Țepeneag afirma în 1974 că “onirismul românesc e mai aproape de creaționismul lui Vicente Huidobro decât de suprarealismul francez.” Alina Bako stabilește de-a lungul unui subcapitol și câteva din caracteristicile unei arte poetice dimoviene – veșnicia ca baie țărănească. Pornind de aici, criticul analizează coordonatele existenței, timpul și spațiul suferind deformări și reconfigurări conforme cu “statutul” oniric – “Pentru ce atâta sfâșiere / De mătase-n suflet, dureroasă? / Stegozauri coborâți din ere / Zac în tindă, ca la ei acasă.” Trecutul se întoarce către sine și este recreat pentru a alunga teama de prezent. Uneori, la fel se întâmplă și cu spațiul: Dimov creditează locuri ce aduc aminte de artificiile barbiene din Uvedenrode. Printre acestea: Aruarodiz, Ubadololo, Agamelon, Vilovali, Maru be Morb etc.
Sunt numeroase motivele pentru care autoarea descoperă amprente onirice în creațiile celorlalți patru poeți. Priviți fie în cadrul unei etape (Emil Brumaru), fie cu varii rezerve, operele acestora vor circumscrie fenomenul oniric liric românesc, în integralitatea sa.
Și mai numeroase sunt însă meritele acestei cărți, ce re-ordonează un culoar important al discursului poetic “contemporan.” Cu parte a necunoscutelor identificate, mizez pe o redescoperire a poeților analizați, pe o mai fericită integrare a lor… în prezent.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s