Vladimir Nabokov – Apărarea Lujin

Apărarea Lujin

Nu văd sensul unor întrebări de tipul “ce ai fi făcut dacă… / cum ai fi răspuns în eventualitatea în care… / care îți sunt regretele ori planurile de viitor…” Mi s-au părut dintotdeauna mai degrabă neserioase, un fel de mofturi venite de niciunde, “locuri comune” ale unor dialoguri neînsemnate. Analizele serioase presupun o cu totul altă abordare – relaționată în parte, evident, și de mediul ori mediile înconjurătoare, însă căutând până în profunzime acele resorturi specifice, ce dimpreună dau sens bunului rost, a se citi re-echilibrării propriei persoane. Nefiind vreun star, având prin urmare șansa normalității, m-am aflat totuși de câteva ori în postura de a răspunde unor asemenea curiozități de-o clipă. Iar atunci, pentru câteva momente am rămas stană de piatră, presupun că am zâmbit tâmp, și în funcție de emițător am încercat să fac parte (mai veridic sau mai puțin) din tablou – nu mi-am permis aproape niciodată să contra-atac atât de dur pe cât mi-aș fi dorit. Consider că regretele expuse, strigate-n gura mare, multe ori nu, formează numere de circ, și nici nu stau bine în vreun colaj / poster cu rol de mărturie. Ce relevanță să fi avut dorința din jurul vârstei de cinci ani de a juca în “filme cu cowboy”? Sau aceea încredințată timpului de a mă transforma într-un justițiar mai modern – eventual un polițist care să mânuiască cu multă pricepere pistolul… (Și câtă nevoie ar fi fost!…) Ori marea dragoste pentru baschet, nedusă însă în sala de sport decât pentru câteva luni, din pricina limbajului extrem de deplasat, de-a dreptul grobian al unui “mare caracter”…? Nu vor fi fost acestea decât neînsemnate materializări ale unui plan secundar! Iar dacă aș încerca acum să mărturisesc până la capăt, cu seriozitate, două-trei posturi în care m-aș fi dorit să mă regăsesc, am convingerea că a doua ori a treia ar echivala cu dorința de a fi cunoscut la timpul potrivit câteva din tainele șahului – joc fermecat, cu o istorie culturală bogată, ce a stârnit pasiuni, a dărâmat cetăți, corpus ce sfidează “normalul”, ale cărui legi se bazează aproape paradoxal pe înșiruiri în progresie geometrica ale unor judecăți logice ori momente de inspirată creativitate. Șahul e într-o continuă devenire text, meta-text, inter-text. Se autopropune, devenind coordonată a referențialității. Am studiat celebrele deschideri, am urmărit câteva dintre legendarele partide de șah, m-am îndrăgostit de lacul maroniu al pieselor Staunton, am căutat să fiu pretențios în alegeri… Cu toate astea, am realizat prea puțin. Nu am făcut altceva decât să intuiesc o mică parte a magiei pe care șahul o poate dezvolta.
Din păcate, să fi fost abia prin 2002 când am auzit pentru prima dată de “Apărarea Lujin”. Deși îmi era destul de cunoscut Vladimir Nabokov, grație romanelor din ultima perioadă, cele care aveau de altfel să îl facă celebru, nu i-am legat numele de Lujin decât mult mai târziu… Glumind, la început a fost filmul: produs în 2000 de Martin Corris, avându-i drept protagoniști pe John Turturro și Emily Watson, pelicula (“Luzhin Defense”) înfățișa povestea romantică a unui (semi)autist, geniu al șahului, care se îndrăgostește de o tânără de viță nobilă, Natalia Katkov. Aceasta, impresionată de felul simplu dar delicat al firii bărbatului, de pasiunea acestuia pentru șah, la urma urmelor de firea sa misterioasă, înțelege să depășească barierele impuse de înalta societate și să se căsătorească cu șahistul. Finalul filmului este de un dramatism tulburător, personajul principal ajungând printr-un concurs nefericit de împrejurări să se sinucidă. Recunosc, filmului i se pot reproșa și o serie de inexactități (printre acestea unele care țin chiar de jocul de șah propriu-zis), un soi de artificialitate datorată nevoii de a obține o desfășurare a evenimentelor mai apropiată de dorințele publicului. Totuși, fără doar și poate, filmul s-a bucurat de un succes însemnat: jocul ciudat al nevinovățiilor lui John Turturro, delicatețea lui Emily Watson, decorurile existente au fost dintre cele mai elaborate și apreciate.
Peste ceva timp aveam să aflu, așadar, de romanul cu același nume, aparținând lui Vladimir Nabokov. Scris în jurul anului 1930, făcând parte din seria romanelor scrise în limba rusă, “Apărarea Lujin” poate fi fără probleme considerat drept o capodoperă, un roman perfect. Înscriindu-se în buna tradiție a marilor romancieri ruși (referirile la Dostoievski sunt atât explicite, cât mai ales implicite), Vladimir Nabokov e interesat de zbaterile sufletului, de un existențialism dur, trasat de-a lungul unui destin mai degrabă potrivnic. Personajul principal scapă oricărei etichetări, deși, evident și paradoxal, ar aminti de categoria celor însemnați. Boala sa nu este precizată, aceasta provenind mai degrabă dintr-un trecut nebulos. Dragostea pentru șah, dusă până la sacrificiu, se combină cu o oboseală resimțită la fiecare pas, ce se acutizează spre finele romanului. Genialul Lujin nu este un autist – dacă ar fi să căutăm înțelesurile acestui cuvânt după manualele de medicină; de altfel, psihiatrul său “spuse că Lujin nu e epileptic și nu suferă de pareză progresivă, starea lui fiind consecința unei tensiuni îndelungate, și că, imediat ce se va putea sta de vorbă cu Lujin, va trebui să îi fie sugestionat că pasiunea lui oarbă pentru șah îi este fatală și că trebuie să renunțe pentru multă vreme la profesiunea sa și să ducă un mod de viață absolut normal.” Lipsa oricărui interes în ceea ce privește cotidianul, faptele banale se manifestă încă din copilărie. Dus la o școală însemnată, din dorința părinților de a-i oferi un viitor viabil, ciudățenia copilului Lujin îi va apărea tatălui cu prilejul unei vizite ulterioare: “Deodată își văzu fiul care, cocîrjat, își scotea în silă cizmele din săculeț. Zorit, un băiat blond îl împinse; el se feri și numaidecât își văzu tatăl. Acesta îi zâmbea, ținându-și boneta de astrahan căreia îi imprima cu muchia palmei brazda cuvenită. Lujin își miji ochii și se întoarse, ca și cum nu și-ar fi observat tatăl.” Planurile temporale ale narațiunii glisează interesant și inteligent; un narator în parte obiectiv, pare a destăinui această întreagă poveste post-factum; alături de cititor, de-a lungul unui soi de exercițiu detectivistic, încearcă să înțeleagă el însuși misterul existenței, așa cum poate fi acesta perceput de un geniu. Cartea se situează cu siguranță peste film. Ceea ce într-o parte era conceput în limitele unor aspecte comerciale, în celălalt spațiu își amplifică din înțelesuri. Șahul devine viața însăși: “Încetul cu încetul, Lujin încetă să transpună pe tablă aceste mutări secundare, subînțelese, care explicau esența eșecului sau a previziunii, ghicindu-le armonia după semnele ce alternau. După cum putea pur și simplu să recitească o partidă jucată cândva, fără să mai folosească tabla; era cu atât mai plăcut, cu cât acest lucru îl scutea să mai aibă de-a face cu piesele și să mai pândească și clipă de clipă să nu vină cineva”. Gândirea lui Lujin echivalează cu pulsiunile unui om ce avea să experimenteze pentru o singură dată, în mod dramatic, adevărata iubire. Femeia care apare în paginile romanului este singura în stare a-i aprecia firea: “Și, lucru ciudat: cu toate cu Lujin citise în viață și mai puțin decât ea, că nu terminase gimnaziul și nu se interesase de nimic altceva decât de șah, ea intuia în el mirajul unei culturi căreia ei îi lipsea. Erau titluri de cărți și nume de eroi care lui Lujin îi erau cumva familiare, deși cărțile propriu-zise nu le citise niciodată. Felul lui de a vorbi era greoi, plin de cuvinte ridicole, nelalocul lor, dar uneori apărea câte o intonație neștiută, sugerând alte cuvinte, vii, pline de subtilitate, pe care el nu era în stare să le exprime. Cu toată ignoranța, cu toată sărăcia cuvintelor, Lujin ascundea în el o vibrație abia perceptibilă, o umbră a sunetelor auzite cândva.” Având șansa de a deveni campion mondial, grație unei finale ce avea să fie jucată în compania maestrului italian Turati, Lujin își va măcina sănătatea și căsnicia cu scopul de a descoperi mișcarea ce avea să revoluționeze șahul: apărarea Lujin.
Nu intru mai mult în subiectul acestui roman răvășitor: Vladimir Nabokov cunoaște multe din tainele jucătorului. De remarcat că pentru o oarecare perioadă de timp, însuși autorul avea să își întrețină familia, din postura unui autor de cuvinte încrucișate și a analistului de șah. “Apărarea Lujin” e fără doar și poate cel mai bun roman ce are în centrul său jocul de șah și care pledează pentru noi coordonate de factură umanistă.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s