Victor Mitocaru – “Antologia anului 2012”

Victor Mitocaru – “Antologia anului 2012”

Noul volum semnat de Victor Mitocaru surprinde plăcut prin coerența viziunii asupra destinului (în)ciudat al protagoniștilor. “Antologia anului 2012” apare la Bacău – Rovimed Publishers și reușește să ne propună în manieră semi-criptată câteva coordonate ale societății contemporane. Evident, deși titlul include cumva ideea unei selectări în prealabil a faptelor prezentate, nu ni-l vom închipui pe Victor Mitocaru îmbrăcând hainele cronicarului și reconturând cu dorită obiectivitate “fresca” unei provincii gri. Registrele cu care operează sunt dintre cele mai diverse; din mijlocul acestei bogății, ne izbește însă ironia atotsuficientă și autosuficientă, marcă pentru proza autorului. O ironie ce-i drept amară, ce străbate chiar planurile compoziționale.
Pe scurt, “Antologia anului 2012” nu face parte din categoria romanelor facile. Discursul țintește mai totdeauna, sub masca simplității, către “cestiuni dintre cele mai onorabile.” 2012 e parabola unei societăți a cărei dezvoltare firească e căpușată de politicieni, organisme guvernamentale ori nonguvernamentale, structuri europene, ce dimpreună distrug firescul normalității. Deși desfășurarea pe capitole a volumului amintește de lunile anului, fixând pentru încă o dată, măcar la nivelul formei “acțiunea” în 2012, problematica înfățișată este evident mai complexă, țintind către punerea la colț a unor mentalități diforme. Există un tangaj atent supravegheat, ce își poziționează cititorul când cu fața către evenimentul cotidian, când spre anii de dinaintea evenimentelor din 1989. Adesea, personajele ce își fac apariția, ori subiecții acestora par a purta măști translucide. Unii rămân ori devin excesiv de caraghioși, alții par a supraviețui acestei viziuni ce ne aduce aminte de Baltasar Gracian. E o lume întoarsă pe dos, ce și-a pierdut sensurile ancestrale: “… din lucrurile părinților noștri mai nimic nu s-a păstrat: nici stativele de țesut, nici urzoiul, mielițoiul, nici vârtelnița, sucala ori rășchitoarele, ca să nu mai vorbesc de cele mici care se țin prin pod pe sub streașină, în coștireața din spatele casei.” Trăim într-un spațiu în care valorile capitale au fost redefinite forțat, cu sprijinul potrivit al câtorva din interior, în așa fel încât prezentul nu echivalează decât cel mult cu fantasme ale unui scenariu apocaliptic. Căpitanul Nemo este ușor de recunoscut, mai ales odată cu asocierea culorii portocalii: “Mai mult, ca să reiau, seamănă a lovitură dată de Nemo, care văd că se confundă cu statul, cu instituțiile statului. Dacă-i așa, înseamnă că la sesiunile Consiliului European și al Europei se reprezintă pe el însuși, personificarea ilustră a statului. Cine mai știe? Probabil că nici el nu știe, dar ignoranța asta îl prinde de minune. Așa că națiunea e o treabă de mâna a doua. Numai de națiune nu-i arde lui Nemo.” Evident, prin vocea personajelor, autorul aruncă în jocul ideilor o seamă de considerații binevenite; după cum ziceam, ironia rămâne la ea acasă: “Domnule, își zicea coborând pe trepte, politica nu-i o curvă; încă ar fi bine să fie așa. E un bărbat cu fustă care umblă pieziș, scărpinându-se-n cur în văzul lumii. Nici ea și nici lumea nu se jenează una de cealaltă. Se porcăiesc, dar nu se pot lipsi una de alta. Doamne, și ce frumos era pe când depănam prostiile alea la orele de socialism științific: când o să dispară banii, o să dispară statul, evident, clasele sociale, partidele politice, de fapt, partidul comunist, singura forță politică a acelor timpuri foarte, foarte îndepărtate. Și când te gândești că aceste dispariții e posibil să se petreacă în orice moment în cazul unei catastrofe de proporții.” Linia actualelor devieri e dată din vârf: “E cam opusul lui Ulise, personajul din epopee. Acela avusese ideea calului funest pe țărmul cetății Troia, acesta de-acum construiește calul chiar în țara sa și-l distribuie sub diverse înfățișări cunoscuților pe care nu-i are la inimă. Personajul era un războinic inventiv, acesta al nostru e un ticluitor de mizerii la fel de inventiv. El atacă cetatea din interiorul, nu din afara ei: S-a sculat mai an / bădica Troian”. Multe din acestea sunt răsdiscutate de cei doi colegi de redacție – Gurgui și Gându – personaje preluate din realitate dar care devin mai degrabă simboluri. De altfel, dacă ne aducem aminte, scriam mai demult despre Gându, cu prilejul unui alt volum – „Dintr-un iad într-altul”: “În cazul de faţă, singura problema ar fi aceea că nu ideea, cugetarea ori vreun îndelungat proces al gândirii mă fac neputincios în faţa istoriei (cărţii), ci pur şi simplu Gându – devenit prin puterile autorului un substantiv comun. Gându şi felul lui de a fi, atât de „exponenţial” pentru o istorie recentă, adesea recurentă. Ieşind de după principiile etice, jalonând printre / alături de oamenii vremurilor, Gându are nefericita misiune de a arăta unui cititor înverşunat imposibilitatea de a mai crede în timpuri schimbate, în faţa nemachiată a unei istorii privită ca o normalitate constantă”. Discuțiile din redacție sunt contrapunctate de o serie de scrisori ce initial nu au decât un expeditor fictiv – Mircea Levantu; trimiterea este evidentă, de altfel versurile converg către o parodie care îmbină interesant atât elemente din Cărtărescu și Eminescu. Deloc postmodernă, cartea lui Victor Mitocaru îmbină totuși maniere diferite, face trimiteri către mituri, cărți ori scriitorii acestora; figurile lui Constantin Țoiu, Constantin Călin, Ovidiu Genaru, George Bălăiță apar episodic dar sunt martorii acelui timp ce nu mai poate fi resuscitat.
Către final, scrisorile se dovedesc a fi fost scrise de chiar Gurgui; testamentul / explicațiile acestuia alcătuiesc cea mai pertinentă invitație la lectură: “Există o plinătate falsă care sună dogit, o borâtură de mistere și o ațâțare de energii care mistuiesc și demnitate și bun-simț și care au pretenția reformării omului și a statului în care mai viețuiește. Știi tu prea bine la ce mă refer, greața dinaintea morții mă oprește a mai aminti aici fudulia plină de rahat a acestor ultimi ani din viața mea. E cazul s-o spun, Gândule, că acele așa-zise cânturi pe care le-am comentat amândoi sunt scrise de mine. Am crezut, scriindu-le, că vor avea în ceea ce mă privește un efect cathartic. N-a fost să fie.”

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s