Dan Persa – Viata continua

Textul polifonic în contra uitării

“Oricât de sus s-au ridicat zmeiele noastre în copilărie, pe noi tot nu ne ascultă nimeni, vocea noastră e o rocă măcinată de timp, care-și păstrează în văzduh fantoma formei de odinioară. Glasul nostru nu îl mai ascultă nimeni și adorm într-un târziu între fantasmele norilor nemișcați, pe când Pământul se rotește nebun, iar umbrele se reped spre noi, purtate de soarele care se grăbește prea mult. Respir adânc, aerul pieptului meu se rostogolește încercând să devină un spasm, sol al respirației universale, trupul meu se coșcovește de sânge, limba mea a prins rădăcinile unui copac de eter, ochii mi-au căzut în iris, gândul mi-a fugit până în împărăția morților. De ce ești atât de aproape de mine, omule care nu mă iubești, ce pustnic ascuns într-o zeitate, ți-a dat necumpătarea lui nefericită de-a te spoi c-un bulgăr de tină? Negoțul cu aur ți-a înnegrit dinții, semnele destrăbălării și-au pus pecetea pe cutele pielii, adânci până la oase; gândurile îmi cad ca grindina pe tine, în loc să fie ploaie fecundă; nu te speria, nu-ți apăra cu mâinile fața, eu nu sunt decât un călător ce moare la marginea drumului, spunându-și ultima oară povestea vieții.”

Dar viața se încăpățânează să continue; merge mai departe, rostogolind odată cu ea episoade ale căror semnificații le vom fi înțeles măcar în parte. Povestea călătorului nu este nici pe departe un capăt de drum. Și nici nu e unica poveste. E doar un simplu act, o parte a multi-fațetatului rubik. Altfel, se poate institui într-o poartă pentru inițierea lectorului. Acesta este atenționat, fie și în registru liric, asupra unor spații complementare. Noua carte semnată de către Dan Perșa – “Viața continuă” (Editura EuroPress) – poate echivala cu întruparea unui concept: coincidentia oppositorum. Acum, mai clar decât oricând, contrastele se îngăduie, se atrag, ajungând până la un soi de complementaritate ce justifică uneori și iraționalul. Dacă în cazul acestui volum, scriiturii i se pot aplica câteva etichete, cartea cu totul are o arhitectură surprinzătoare, ce aduce aminte doar vag fie de onirismul românesc, fie de tehnici postmoderne ori chiar de celebrul “Levant.” Motivul labirintului este evident la el acasă, creația rămânând ținta / tema supremă.

Dincolo de asemenea considerații generale, ar trebui totuși clarificat: cât există, firul epic se leagă de prietenia peste timp dintre naratorul delegat și personajul principal – Miron Licurici, un soi de Syd Barrett al romanului. Timpul și spațiul nu rămân coordonatele obișnuite, specifice pentru un asemenea demers; devin mai degrabă mărci afective ce înnobilează experiențe. La aflarea veștii că prietenul de odinioară nu mai este în viață, naratorul (de persoana întâi) începe să recupereze creativ scene din trecut. Interesant este că odată cu istorisirea faptelor, granița dintre cei doi dispare voit, unul tinzând să acapareze voința de reprezentare a celuilalt: “Și în acea clipă l-am văzut pe Miron așa: mort, și pentru că era prietenul meu cel mai bun, era aproape eu însumi, nu mi-am putut închipui că această schimbare radicală și veșnică a stării lui, când a trecut de la viață la moarte, s-a produs în mod pașnic (o, cum ar fi putut), ci că Moartea i-a intrat pe dinăuntru și i-a întins anumite părți ale trupului, căutând așa să i-l rupă, împingând în sus și în jos, din zona diafragmei, fapt căruia el nu i s-a putut împotrivi, decât numai a putut să observe acele schimbări, urlând de neputință, încât eu l-am văzut, în acea clipă în care am aflat, mort, cu trupul mult lungit față de cum îl știam în viață […] Moartea nu îl putea duce altfel dincolo, fără o bătălie crâncenă și sfâșietoare, dusă în el, și în care nu avea cum să se apere. Și apoi am înțeles ce înseamnă moartea și că Miron, el, era o parte din mine, care acum a murit și nu voi mai fi vreodată nici eu cel ce am fost.”

Deși voi păcătui nepermis odată cu transcrierea unor pasaje atât de largi, prin selecțiile făcute voi contura unicitatea acestui volum în parte vizionar, ce funcționează pe undeva sub forma unui descântec împotriva uitării. Aducere-aminte, e interesant jocul pe care îl practicau (contra timp) cei doi prieteni – re-închipuirea / povestirea Apocalipsei: “Popor nevrednic, am auzit câinele urlând în scara blocului și zgâriind ușa unui necunoscut de teama lupilor și lupii, într-o haită mai deasă decât cârdul corbilor, alergau după lună pe cerul albit ca fundul sticlind al unei mări secate și când au ajuns-o, cu perii spinării zburliți, au mușcat din ea și luna toată s-a înroșit de propriul ei sânge și s-a făcut de cârmâz și sângele-i sleit a curs nouă zile pe pământ, roșindu-l, și-am văzut vârcolacii ca niște viermi albi, colcăind în cerul ca gheața și au sfredelit soarele și-l înghițeau și soarele s-a făcut de porfir când l-au mușcat colții lor tăioși și-a curs ca o baltă de sânge în mare și marea s-a făcut rubicondă și-apoi s-a închegat și toate planetele le-am văzut cum se rostogoleau din boltă…”

Întreaga rețetă a redescoperirii sinelui integrează referințe culturale bogate. Înlăturând preferința pentru ludic ori ironic de altădată, Dan Perșa ne înfățișează… un alt Ulise al zilelor noastre. În prelungirea lui Joyce, a lui Eco, a unor motive folclorice remanente, a unor arhetipuri de forță, autorul mistifică realitatea și demistifică prețiosul. Lumea romanului nu se află sub semnul hazardului. Dimpotrivă, din postura unui jucător de șah cu o imaginație ce are darul de a copleși, autorul nu trădează decât acea lume mecanică, observabilă cu ajutorul metodelor pozitive… și ființează o civilizație superioară, a cărei menire ultimă pare să determine recuperarea continuă a memoriei și a prieteniei. “Miron a dispărut definitiv, așadar, pentru toate epocile trecute și cele ce vor urma. În curând va fi să dispară și memoria lui, care se păstrează în mine, în fratele său, pentru că în curând și noi vom pieri.” Într-o astfel de lume, vocea scriitorului pare a se identifica cu cea a unui profet: “Am sfruntat divinitatea și independența noastră ne-a făcut să fim alt popor de îngeri decăzuți, fără ca măcar răzvrătirea să ne fi fost radicală, ci doar emfază, retorică a poftei de obscenități și injurii. Îngeri căzuți, da, dacă nu cumva vom afla într-o zi, că noi suntem demonii acestui univers. Unde mai e obsesia neprihănirii, mi-am spus, milostenia și vrednicia – nu, doar memoria lor mai există, păstrată în cuvintele care le-au denumit, dar nicăieri în noi, încât cuvintele vor dispărea și ele, iar într-o mie de ani graiul nu va mai fi, căci vorbele nu vor avea ce să numească.”  Macro-textual, salvarea vine tot prin intermediul artei, a frumosului ca unitate / monadă suprem-transfiguratoare: “Atunci apăru managerul, Ai creat un personaj, mi-a spus, un personaj care se metamorfozează, ale cărui experiențe existențiale se permută singure, pentru că nu sunt într-o carte, ci în memoria pe care o poți modifica a unui computer și astfel ai reușit să salvezi lumea, domnule autor, căci și dacă lumea va fi să rămână încremenită și nici un miracol nu ar mai fi posibil privindu-i destinul și starea, ai produs un miracol în interiorul ei, în viscerele imaginarului ei și ai spulberat astfel legi ce au ajuns să-i fie imuabile, cu cât cunoașterea pozitivistă a înaintat și care ne mortifică.”  Dan Perșa rămâne un scriitor unic, deloc provincial, ce uneori “complică” scriitura, revelând către final sensuri etico-estetice, mărci ale unui neo-umanism.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s