Adrian Jicu – Publicistica eminesciană, înspre un construct ideologic

Publicistica eminesciană, înspre un construct ideologic

Sintagme precum “realitatea contextului românesc” ori “atitudinea pro-europeană” au început treptat să se confunde cu elemente de structură ale unui nou limbaj de lemn. E drept, realitățile societății sunt în parte vinovate pentru revenirea cuvântului în sfera unor mimetisme nedorite. Suntem, cred, de acord, partidele politice întrevăd oportunitățile, uitând în mare măsură ideologiile ce s-ar fi dorit constitutive. Intuiesc că mult timp încă va triumfa forma în detrimentul conținutului și că în continuare limbuții vor avea mai mult loc pe scenă. Vai și amar de cel care, peste timp, se va înhăma la o analiză obiectivă a datelor contemporaneității!
E drept, parcă dintotdeauna “pământurile aceste” au cunoscut o dinamică aparte, ce s-a zbătut între Occident și Orient, fiind interesată când de avantajele modernizării, când de o stare a lucrurilor cu iz de Bizanț. De-a lungul secolului nouăsprezece însă, mai ales în a doua sa jumătate, se încearcă trasarea unor linii distincte ale românității. Într-un cadru extrem de agitat, prezentat cu plusuri și minusuri în cărți de imagologie – mi-a rămas printre preferințe cartea profesorului Neagu Djuvara – începe să ia contur (evident, mai ales după 1848) societatea românească modernă. În acest efort al decantării datelor specifice ar trebui comentată și publicistica lui Eminescu. Suscitând un interes evident, fiind în parte arestate unor ideologii străine (perioada aservită comunismului), articolele eminesciene au fost de obicei citite cu accente străine atitudinii poetului, ori au interesat mai degrabă din punct de vedere stilistic, literar, poate chiar sub forma unui apendice al întregii opere literare. Puțini sunt cei care s-au avântat efectiv în comentarea rolului activ pe care l-a presupus activitatea de publicist.
Tipărită la Editura Muzeului Național al Literaturii Române, cartea lui Adrian Jicu – Coordonate ale identității naționale în publicistica lui Mihai Eminescu – obiectivează cu discernământ ideile-pilon, în final crezul organic al Vocii de la Timpul. În urma lecturii, în chip fericit, nu rămânem nici cu imaginea unui Eminescu servil, dar nici cu cea a omului aflat sub vremi. Gândirea eminesciană rămâne un tot funcțional, autoreflexiv, ce preia uneori din cotidian doar motivul unor judecăți de valoare superioare. Volumul lui Adrian Jicu are și meritul de a restabili raporturile cuvenite între tonul eminescian, lexicul de care face uz și înțelesurile unor noțiuni devenite între timp tabu – reacționarism, naționalism, xenofobie, antisemitism, antiudaism, intoleranță, discriminare etc. De altfel, dispunerea materialului este exemplară. Cu intuiția că pe viitor volumul de față va avea statutul de lectură obligatorie, nu l-aș apropia nici de forma eseistică dar nici de o formă greoaie, academică. Dimpotrivă, universitarul băcăuan demonstrează știința rară de a combina stilul descriptiv cu cel argumentativ, folosind totodată în sprijinul concluziilor o bibliografie de-a dreptul exhaustivă, dublată efectiv de studiul în bibliotecă. Trimiteri eficiente la cărți / articole din epocă, contextualizări necesare, o știință exemplară de a se limita la strict ceea ce îi ajută argumentării rămân dimpreună punctele forte ale analizei propuse de Adrian Jicu. Organizarea presupune numeroase subcapitole reunite în cinci capitole mari („Pentru un model semiotico-procedural al identității naționale”, „Sursele concepției identitare eminesciene”, „Componente ale identității naționale în publicistica lui Mihai Eminescu”, „Apărarea identității naționale”, „Recalibrarea publicisticii eminesciene”), acompaniate de un intro – “Idolul de fier cu picioare de lut” – și un outro – „Postscriptum. Două modele identitare etnocentrice: Mihai Eminescu și G. Călinescu” – ce oferă „deschideri suplimentare”.
În fapt, miza volumului este aceea de a ni-l prezenta pe Eminescu în chipul unui formator de opinie ce va construi un discurs identitar. Deși ar putea părea un simplu joc de cuvinte, vom considera că, atunci când identitatea rezultă din unitate avem de-a face cu o identitate funcțională, pe când atunci când unitatea rezultă din identitate, ne aflăm sub semnul unei identități metafizice care, în cazul lui Eminescu, va echivala cu un adevărat construct ideologic. Până la a stabili varii finalități, Adrian Jicu enumeră câteva din punctele de vedere cu privire la identitatea și statul național în curs de formare; sunt amintiți: Dionisie Pop-Marțian, Titu Maiorescu, Ion Ghica, Theodor Rosetti. Maiorescu opunea ideilor politice de factură naționalistă ale lui Bărnuțiu un model culturo-centric. După cum se știe, disprețuind vorbăria goală, Maiorescu distingea între elementele intrinseci ale identității unui popor și cele dobândite. Pasul următor presupune că naționalitatea urmărește activismul, afirmarea unor valori culturale. Naționalismul eminescian va analiza în subsidiar atât modelul francez, cât și cel german (cel căruia îi va rămâne fidel într-o oarecare măsură). Totodată, “naționalismul eminescian este, așadar, legat ombilical de epoca în care se manifestă. De altfel, considerațiile despre specificul său, răstălmăcite până la denaturare, trebuie să pornească tocmai de la precizarea că naționalismul românesc al secolului al XIX-lea este din aluatul celui european.” Europa națiunilor este dominată de tendințe opuse. Poate nu e lipsit de interes să ne amintim că una dintre sursele directe ale naționalismului eminescian provine din perioada berlineză, prin figura profesorului Treitschke, cu ale sale prelegeri prohohenzollerniene. Masele de studenți erau atrase de emfaza șovinistă, atacurile antisemite și anglofobe. Firesc, acesta nu constituie însă pentru Eminescu decât un punct de plecare. Alte influențe sunt aruncate în lupta de idei: evoluționismul organic, teoriile raseologice ale lui E. Renan, fiziocratismul. Treptat, Eminescu pare să aprecieze modelul societății engleze, fiind invocat adesea pentru ceea ce ar trebui să însemne o organizare social stabilă și o viață politică cu sens. Poate în felul acesta s-ar explica zecile de articole ce conțin trimiteri la “bătrâna Engliteră”, prototip al stabilității.
În eforturile sale de a fixa componentele identitare ale națiunii române, Eminescu se oprește îndeosebi la biserică și școală, limba română devenind simbolul suprem al apartenenței ce ar putea să asigure confortul majoritarului – “Pentru Eminescu, identitatea românilor a fost asigurată de biserica ortodoxă, despre care afirmă că Singură Mitropolia Moldovei și Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei Mitropolii a Moldovei și a Sucevei se datorește introducerea limbii române în biserică și stat, ea este mama neamului românesc.” De altfel, Eminescu va trăi cu nostalgia purității limbii cronicarilor moldoveni! Însă, așa cum ne atrage atenția Adrian Jicu, anumite delimitări trebuiesc accentuate: “O primă problemă care se cuvine revizitată este aceea a adevăratelor dimensiuni ale naționalismului eminescian, căruia D. Murărașu, G. Călinescu, Al. Oprea sau H-R. Patapievici i-au consacrat pagini consistente și, uneori, divergente. De vină sunt maleabilitatea conceptului, idiosincraziile comentatorilor. Eliminându-le, rămâne un naționalism teoretic care avea să se instituie într-un reper pentru generațiile următoare, care, paradoxal, asumându-și-l cu fervoare l-au pervertit.” Evident, prima măsură ar viza stabilirea cu claritate a diferențelor dintre naționalismul lui Eminescu și cel interbelic. În tot acest context, extrem de delicată rămâne problema evreiască. Adept al idealurilor muncii, via Adam Smith, Eminescu vede în evrei o clasă superpusă ce vizează protecționismul și amplifică o conspirație evreiască. Totuși, “atitudinea lui Eminescu față de situația evreilor din România nu e fixă, lectura articolelor sale dezvăluind poziționări diverse, mergând de la simpatie până la antipatie”. Alte subcapitole ale cărții în discuție par a contura atitudini și mai tranșante: “Teoria golurilor economice”, “Pericolul colonizării. România, piață de desfacere”, “Românii din Imperiul Austro-Ungar. Naționalism sau iredentism?”, “Basarabia, pământ românesc”.
Meritele lui Adrian Jicu sunt și acelea de a fi explicat un paradox major: “o permanentă pendulare între două atitudini contradictorii: sentimentul inutilității demersului și, simultan, implicarea totală” – marcând așezarea discursului politic eminescian între don Quijote și Sisif: “Acesta este și motivul pentru care Eminescu poate fi situat la intersecția celor două figuri. Consecvența cu care scrie îl apropie de Sisif, în vreme ce credința în posibilitatea ameliorării, prin scris, a lumii trimite la don Quijote. Noblețe și naivitate sunt atributele care definesc, în ultimă instanță, articolele sale. Altruismul dovedit probează noblețea unui Eminescu trăind scrisul cu o stranie voluptate, dureros de dulce”.

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s