Carmen Huzum – Cinci anotimpuri

Cinci anotimpuri

La Editura “Armonii Culturale” apare un volum de versuri ce merită amintit, mai ales că materia sa e mai degrabă mărturie a unui pariu cu destinul poetic. Aflăm din prefața semnată de Dionisie Duma că autoarea a lăsat încă de la primele versuri o impresie fascinantă, de-a dreptul uluitoare. Prezentă în cadrul Cenaclului Literar “Calistrat Hogaș” al Casei de cultură din Tecuci, cenaclu ce își desfășoară activitatea sub egida Filialei USR Iași, Carmen Huzum debutează aproape concomitent în “Convorbiri literare” și “Boema” (Galați, revistă condusă de Petre Rău).

Volumul în discuție ne propune o “Iubire fără manuscris”; e o declarație peripatetică, “purtată” sentimentului iubirii. Tocmai acesta este și motivul pentru care mi-am intitulat recenzia cinci anotimpuri. De factură neoromantică, cadrele surprinse au în background clasicele anotimpuri, cărora li se adaugă spații interioare ce conjugă în paradigme diferite formele iubirii.

Misiunea poetului este aceea de a se dedica cu totul actului alchimic. Deși resping hotărât ideea unei “poezii transcedentale”, cele 65 de poeme ce compun volumul formează în fapt un traseu ce are drept punct terminus conștientizarea și retrăirea într-un continuum polivalent a  senzațiilor experiate. Cu o arhitectură simplă, ce mi-a adus aminte în parte de “Riga Crypto și lapona Enigel”, polul nord e o prezență organică, în timp ce sudul e mai degrabă o promisiune în veci formulată: “polul nord mă acoperă toată / un nomad îmi șoptește poeme / mă afund în fotoliu și parcă / este-atât de târziu ori devreme // mai frig mi-e aici fug afară / zăpada-mi va ține de cald / mă ridic și mă-ndrept către ușă / în troiene aș vrea să mă scald // mi-e plictis oceanul din mine / mă sufocă aleg să mă duc / și-oi trăi la vară de-i bine / lângă lupi cocoțată-ntr-un nuc…” (“An(o-timp)”).

Cum era de așteptat, poezia pare mai degrabă a refuza cu obstinație prezentul: “nu-mi sorbiți ochii / din bolul dimineții / azi vreau să văd / hidoșenia lumii / și zâmbetul fătului proscris / înainte de zori // lăsați-mi mâinile / până se vor transforma în aripi / zborul / înfășurați-l în jurul frunții…” (“Doar astăzi”) sau “ne prăbușim în hăuri / de la-nălțimea minții / mai facem un ocolo / ne sfâșiem cu dinții // ne tăvălim în humă / ne smulgem rădăcini / sub plapumă de brumă / în ochi ne cresc ciulini // sub tălpi mirarea lumii / se vrea al nopții zbor / în vârfu-nalt al culmii / aripile ne mor // și-atunci ne prăbușim / de la-nălțimea minții / durerile-n bucăți / le sfâșiem cu dinții” (“Sfâșieri”). Altfel, e drept că, uneori, tonul poeziei rămâne încrâncenat: aduce aminte când de încordări în parte bacoviene (“retina-mi cere verde crud”), când versul e trasat orizontal, monocord. E cazul unor fragmente din “Cioburi de gând”, respectiv “Mă rog…”: “nu striga / ziua de ieri a îmbrăcat strai cernit / sub povara luminii / ochii plâng bezmetic apus / ascuns între pletele sure / răscopt / un astru mi se prăvălește pe frunte / adânc sfredelind / tot mai adânc / în al negrului hău / se prăbușesc emisfere / și dor”, “… pe asfaltul rânced își târâie pașii înceți / și ronțăie / ronțăie hulpavă vântul / ce-mi vâjâie pe la tâmple a somn”. Poezia lui Carmen Huzum e de un dinamism aparte; nu știu dacă păcătuiește neapărat prin tinerețe ci e, așa cum afirmam, în slujba sentimentului suprem. Pașii ticăie pe caldarâm, eul poetic măsurând însăși existența (“Eu-ceasornic”). Schimbând registrul, constat că în majoritatea poeziilor avem de-a face cu o melodicitate lăuntrică; deși termenul ar putea părea adăsta în zona negativului, declar cu toată sinceritatea că multe dintre texte s-ar putea lesne transforma în succese folk-music (“Când vin…”, “Și încă e toamnă, iubite”, “Iarnă rară”).

Puține sunt “nereușitele” volumului! Mai întâi, să-mi fie cu iertare, atât coperta cât și ilustrațiile sunt destul de naive – se așază sub nivelul textului. Apoi, rar, pot fi versuri sau formulări ce deranjează – “lângă lupi cocoțată-ntr-un nuc”, “nu m-aș duce parcă m-aș” etc… Resping cu hotărâre jocurile din titluri – “An(o-timp)”, “De(dus)”, “Bal(ada)”, “Că(tare)”, “Ne(chef)”, “BI(A)”, “(A)DOR”. Poate peste timp, în vederea unei antologii, autoarea ar trebui să reconsidere un text precum “”M-am întors.” La celălalt capăt, am fost entuziasmat de un poem șlefuit fericit și clar – “7 bis”. Avem și versuri memorabile – “e prea devreme tropotul de cai”, “uit să pășesc vertical”, “sărutul se-mparte în reci emisfere”; la urmă am lăsat câteva poeme a căror tonalitate reclamă descântece ancestrale. Foarte bune, așadar, “Bal(ada)”, “Vindecare”, “Iubesc…”, “Că sunt / Că noi…”, “Și încă, iubite…”

Eul delegat ia parte la o horă a ielelor, poezia având rol de predestinare (“Ler”). Am convingerea că debutul în volum e semn fericit al unui drum aflat în urcuș iar Carmen Huzum va deveni o constantă pentru poezia contemporană. Am lăsat poemul “Dau” drept încheiere și invitație la lectură: “dau // mersul tău / picioarelor mele / gând șchiopătat / ploii / destinul meu gir / pe umeri pictat // tatălui / rostul meu și al lumii / în altoi de pelin / genunchiului / haină de maci când mă-nchin // aripii / pasăre cu ochii de foc / mie / niciunde un loc”.

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s