Varujan Vosganian – Infinitele jocuri ale unui timp potrivnic

Infinitele jocuri ale unui timp potrivnic

Nu îmi aduc aminte să fi făcut vreodată cu adevărat politică. Ce-i drept, undeva prin anii liceului, imediat după Revoluție, regăsisem într-un colț câte ceva din avântul tovărășesc inoculat (paradoxal) în anii de dinainte, ani ce pentru unii s-au dovedit a fi prea dintr-odată alungați. Treptat, am început să caut tot felul de motive pentru a-mi exersa gândirea democratică. Și am virat spre dreapta. Ulterior, înțelegând că multe sunt doar fum și că excepțiile țin de domeniul fanteziei, gheara avântului a început a se domoli. Nu mi-a mai surâs visul american, nu am crezut cine știe ce nici într-o Europă unită, nici nu îmi doream să fiu un punct în marea de suflete a Chinei. Într-un fel, a început chinul răscumpărării / recompunerii propriei identități: un joc ce avea la bază un labirint complex, o matrice organică ale cărei afinități aminteau (pentru a câta oară?) de numele mari ale perioadei interbelice. Și am crescut cu Cioran, Eliade, Vulcănescu, Ionescu. Nu le reproșez nimic, și-au făcut pe deplin datoria: am înțeles că absurdul nu a coborât din teatru în stradă, ci mai degrabă invers, că istoria resimte o bucurie nebună de a se repeta, că viitorul și trecutul rămân în tonuri eminesciene complementare, și am mai înțeles că în partea asta de lume omul trebuie să aibă răbdare. Multă răbdare! Răbdarea ca o intuiție a unui destin parțial împlinit…

Deși poate atinge o retorică cu specific de amvon, cred că într-o asemenea lume e nevoie de forța cuvântului care să zidească suflete. Discutăm deseori despre homo ludens, dar rareori despre limitele jocului. Ne răstălmăcim vorbele, ne declarăm unii altora în chip cât mai surprinzător disponibilitatea, în timp ce avem grijă ca zidul nostru să fie cel mai înalt. Evident, lumea cărților descompune ades o realitate sângerândă.

“Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri” e o carte pe care istoria nu are dreptul să o uite. Intuisem ca fiind excelentă cea de-a doua apariție în volum a lui Varujan Vosganian, odată cu “previzualizarea” unei mici “părticele”, cu mult timp în urmă, în paginile României literare (sper să nu greșesc!). Ce legătură să aibă aceasta cu toate rândurile de mai sus? Octavian Paler afirma undeva: “Memoria își amintește chiar și de uitare”. Jocul propus de Varujan Vosganian e unul seducător. Alegoric, povestirile ce compun materia epică a cărții așază față în față legile noi cu cele vechi. Oamenii nu sunt neapărat diferiți; dimpotrivă, apăruți nu din propria lor voință, cunosc temeri asemănătoare. E locul unde legile ce orânduiau psihologia mulțimii se schimbă continuu în detrimentul individului. Aproape deloc prezentă explicit, oglinda e un motiv recurent care orchestrează sonurile unei lumi dezarticulate. Autorul pare să dorească cu tot dinadinsul a restabili chipul neajustat al Adevărului. Pentru un ochi atent, cele șase povestiri dialoghează între ele, sunt în căutarea unei păpuși ce va putea reprimi “suflu de viață”. Metafora maestrului păpușar este de altfel ofertantă. Coperta a patra a cărții ne atenționează asupra realismului magic pe baza căruia se întrețes destinele cuvintelor – arhitectura textului oferă măsura exactă a științei creatorului. Jocul presupune sens al existenței cât timp viitorul nu va putea fi definit decât sub forma unei reîntoarceri în trecut. Jocul frunzelor echivalează cu “re-învrăjirea lumii”.

Subiectele povestirilor se hrănesc din alteritatea prezentului. Cotidianul rămâne pe mai departe un murmur al șoaptelor. Cum știm, până și în singurătate omul rămâne captiv. Omul re-povestit generează în planul metatextului apariția unei condiții superioare – homo narrator. Personajele sunt mai degrabă apariții brute. Văzute de-aproape, ele suplinesc caricaturalul ori ironia unei vieți pierdute; din depărtare, acestea se zbat pentru a supraviețui. Echilibrul dintre obiectivitatea cuprinsă de cele patru zări ale întâmplărilor cotidiene și subiectivitatea propusă de un lirism cu funcția restaurării / reprezentării oferă o tablă a fericilor rescrise pentru noua lume: “Fericiți cei care iubesc mai mult decât pot suferi. Fericiți cei care se fac auziți, vorbind cu buzele strânse. Fericiți cei care urcă și coboară în timp, ca pe un stâlp de lumină. Fericiți cei care, pe măsură ce se lecuiesc, se vatămă și, pe măsură ce se vatămă, se lecuiesc. Fericiți cei care pot să se roage, fără să ceară nimic pentru dânșii. Fericiți cei a căror lacrimă nu-i împiedică să vadă lacrima din ochiul celuilalt. Fericiți cei care pot privi în sufletul lor, fără a ști de care parte a privirii sunt. Fericiți cei pentru care aducerea aminte și luarea aminte sunt una.” Pasajul face parte din “Iacob, fiul lui Zevedei” – pe fundalul unui verosimil gest sinucigaș, luăm aminte la câteva din anomaliile prezentului. Cosmina, medic anestezist, colegă cu Pantelimon (figura unui medic straniu, în care se împletesc cu repeziciune accente dinspre figura omului crescut în “duhul științei” cu gesturile unui șaman și clarviziunea aforistică unui stoic), încearcă să ocolească neverosimilul din viața-i proprie. Iubirea îi va fi înșelată, doza de speranță distrusă. Singura persoană în care avea încredere, bătrânul alături de care stătea, este în chip mișelesc ucis din dorința de a nu descătușa monștrii din închisorile comuniste, printre care acesta trăise, în urma câtorva decade. Vorbele sale sunt mai puțin interesante stilistic; ele mărturisesc orori cu greu imaginabile. Pentru câteva rânduri, deși ele fi-vor cunoscute din cărțile ce au drept subiect literatura concentraționară,  mă simt dator să rămân printre acestea: “Lumina din temniță e ca și cum ai bea dintr-un chiup nisipos; o apă zgrunțuroasă și sălcie. Ca și apa, lumina poate fi curgătoare ori stătută, limpede ori sălcie. Ca și apa, n-are gust, dar poate fi gustoasă… În închisoare, apa avea gust de rugină, parcă amestecată cu sânge. Când e curată, apa nu are gust. Tot așa lumina, când e curată, n-are culoare. Lumina din temniță era gălbuie și bolnăvicioasă. La început nu ne-am dat seama. Dar, încetul cu încetul, lumina aceea căznită ne vlăguia. Eram mai palizi, fețele noastre erau mai albe decât lumina. Când se lăsa întunericul, arătam ca niște stafii. Și, dacă te gândești bine, poate că asta și eram… Se zice despre spectre că, spre deosebire de oameni, nu se pot reflecta în oglindă. În preajma noastră nu era nicio oglindă. Nici un ciob lucios în care să ne putem confrunta cu propriul chip.”; “Dar nu acolo, dragul meu, nu acolo. Ar fi fost prea simplu să închizi ochii și să te rogi, numai că, atunci când îți căutai Mântuitorul, dădeai, în locul lui, peste o arătare ce te înfiora. Mântuitorul nostru atârna cu capul în jos, crucea lui era strâmbă, adesea îi lipsea câte un braț pentru a lăsa mâinile să se bălăngăne, inerte, în miros de pucioasă. Pentru ca locul rugăciunilor să-l ia blestemele, se ținea liturghia neagră”.

Cumva în aceeași linie se desfășoară și “Legătura de leuștean.” Opresorul vine să își întâlnească peste ani victima. Aflați cu ani în urmă în părți opuse ale baricadei, fostul miner vine să găsească iertarea. E un fel de exonerare a trecutului. Femeia ale cărei idealuri fuseseră distruse prin pumnul terorii și al brutalității fizice (fiind însărcinată), nu mai găsește rost răzbunării, deși e conștientă că nu-l poate ierta pe cel vinovat. Amândoi sunt de această dată de aceeași parte a destinului…

În primul text al cărții avem explicit formulată nevoia unei judecăți de apoi a… statuilor. Leitmotiv eficient, recursul la o memorie înviată dă sensul cuvenit firescului. Aflate la granița dintre realism și naturalism sunt și “Când lumea era întreagă” (prezintă secvențe in crescendo ale vieții de cerșetor, cu un punct culminant în fuga pelerinilor după o farfurie de fasole, în timp ce adevărații nevoiași sunt striviți în picioare, dar și destinul tragic al lui Coltuc – “omul unui singur trunchi”, fără mâini, fără picioare) ori “Dincolo de lumea de dincolo” (viața la periferie, mai precis la groapa de gunoi, loc unde viața se încurcă în propriile-i toane, în timp ce gesturile cele mai banale compun un simulacru existenței).

Peste toate, textul-vedetă este “Jocul celor o sută de frunze”. Planurile temporale se amestecă, ficțiunea inundă realitatea din dorința de a o cosmetiza. Trei prieteni se întorc în orașul copilăriei, unde redescoperă magia jocului din tinerețe: jocul celor o sută de frunze. Destine neîmplinite – Maca, Tili, Jenică – deplâng soarta celui de-al patrulea prieten, ce îndrăznise să încerce să fugă în timpul comunismului, însă a cărui viață a fost curmată de vigilența grănicerilor. Maca e omul care face totul invers pentru a restabili normalul – lumea sa e compusă din înjurături, tocmai pentru a înlătura un alt soi de violență. Amintind de Baltasar Gracian, el caută să privească lumea pe dos pentru a înțelege ceva drept. Scena spovedaniei e parcă desprinsă dintr-un film de Tarkovski. Pe de altă parte, Jenică își duce pe mai departe viața alături de mamă, își alocă meseriei banale de vânzător de lozuri în plic timpul cuvenit, îi este teamă de propriul noroc și amintește vag de Caragiale cu “În vreme de război” – când (își) desface nebunește toate lozurile… Ca tehnică, observăm și povestea în ramă – cu două fragmente alegorice, importante pentru destinul indivizilor, unul destinat “poveștii trenului de argint privit dinăuntru”, și unul pictorului ce surprinde în prezent, în portretele sale, trăsăturile oamenilor aflați în viitor, pe pragul morții.

Nefăcând, așadar, decât politica unui firesc spre care ar trebui să tindem, Varujan Vosganian oferă o șansă credibilă recuperării viitorului nostru din mâinile unui trecut atotprezent. Literar i-a reușit! Dacă acest volum va rămâne în spatele unor rapoarte întocmite la repezeală (referitoare la crimele comunismului), România va continua probabil să își așeze continuu toanele în istorie la marginea unui Dincolo de dincolo.

Marius Manta

2 comentarii Adăugă-le pe ale tale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s