Gabriel Liiceanu – Printre “avatarurile conspirative” ale lui Gabriel Liiceanu

Printre “avatarurile conspirative” ale lui Gabriel Liiceanu

 

Sintagma folosită în titlu tinde să fie nelalocul ei. Totuși, pare a se lega eficient de stadiile conspirative prin care trece Gabriel Liiceanu. Surpriza sfârșitului de an este, probabil, apariția la Humanitas a unui volum special. Deloc încâlcite în fraze pretențioase, ultimele texte ale filosofului Liiceanu ne-au obișnuit cu un ton familiar, confesiv, ce au indirect funcția de a așeza în fața cititorului o serie de probleme grave ale societății în care trăim. Unei asemenea linii se înscrie și “Dragul meu turnător”, un dialog cu propriul sine, construit pe succesiunea a optesprezece scrisori, adresate celui ce i-a urmărit și influențat din umbră destinul, timp de aproape treizeci de ani.

Motivația unui asemenea gest ține de bunul simț al unei societăți evoluate: “Mi se pare că nimeni dintre cei care s-au întâlnit cu imaginea lor pusă pe masa de disecție a Securității n-ar trebui să tacă. Fiecare bucățică din această experiență satanică, oricât de măruntă ar fi ea, ar trebui adusă în conștiința celorlalți, împreună cu cei care, pierzându-și calitatea de «seamăn», au făcut-o cu putință”. Totuși, prin formula aleasă, am sentimentul că măcar în parte, Gabriel Liiceanu își produce un deserviciu – el ajunge să dilueze gravitatea faptelor – trecând mai degrabă către tabăra personajului literar: “Faptul e atestat printr-o adresă către Direcția a V-a din 13 aprilie 1973, semnată de autorul-maior: «Rugăm să executați și exploatați instalația de tip A.T.I. pentru numitul Liiceanu Gabriel… va purta numele conspirativ de Lungeanu». De fapt, numele acesta, «Lungeanu», apăruse cu mult înainte, de când Direcția I deschisese Dosarul. Dar acum, scris așa, cu majuscule, părea însuși actul de botez al personajului care devenisem. Era ceva solemn în asta, o instituire, un fel de ritual onomastic preliminar, care ar fi putut, la o adică, însoți orice mare roman, ceva de genul «Și va purta numele de Emma Bovary»”. Dar să continuăm cu…

Începutul, care e simplu – în noiembrie 2006, Gabriel Liiceanu face o cerere către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, cu scopul de a-și consulta propriul dosar. Cu uimire, va afla că Securitatea lui Ceaușescu fusese interesată de preocupările “tânărului cercetător” undeva începând cu 1971. Dosarul de urmărire informativă 907 va cuprinde cinci volume, mii de pagini, în care se aflau transcrise cu acribie atât secvențe din viața privată, cât și profesională. Toate acestea purtau eticheta Strict secret. În spatele acestei formule seci aveau să fie translatate, câteva din posturile lui Gabriel Liiceanu. Plecând probabil dinspre Kierkegaard, autorul admite că își va trăi viața mergând înainte dar o va înțelege parcurgând o direcție contrară. Un soi de anamneză așadar, însă singura care i-ar permite o situare în adevăr!

La 1 februarie 1990 Editura Politică e trecută în subordinea Ministerului Culturii. “Era un loc bântuit editura asta, care ocupa o parte a etajului I din corpul C al Casei Scânteii, devenită peste noapte, în mod destul de abrupt pentru gustul meu, Casa Presei Libere. Aș fi preferat să i se spună, simplu, Casa Presei. În fond, câtă libertate se putea naște așa, prin simplu decret onomastic, în sufletele unor oameni care avuseseră ca profesiune intoxicarea? Mi se propune să exorcizez locul. Pe ruinele vechii instituții, urma să «creez» ceva pe măsura libertății dobândite. Accept provocarea. Noua instituție va purtea numele Humanitas, editură de științe umaniste. Îl păstrez în schemă, vreme de aproape doi ani, pe vechiul redactor-șef al Editurii Politice. Șaisprezece ani mai târziu, în 2006, îl voi descoperi ca principalul informator al Securității în «dosarul de urmărire informativă»…”  Ca o grozăvie a destinelor, aflăm cu puțin după autor că această persoană a deținut pentru multă vreme acțiuni la Humanitas. Obiectivul Liiceanu, deposedat în hârtii de adevărata-i identitate, devine după cum afirmam, un adevărat personaj: interesul Securității se accentuase odată cu înființarea proiectului (în parte) peripatetic de la Păltiniș, ori cu revenirea din R.F.G., țară unde bursierul Humboldt avea să constate datele definitorii ale normalității. Întreaga imixtiune a organelor de partid și polițienești în viața privată aveau să declanșeze un sindrom al deposedării: “Descopeream că în tot acel răstimp de aproape două decenii viața îmi fusese furată, că trăisem de fapt nespus de multă vreme – că discuțiile mele de taină, cu iubirile mele, cu spaimele mele, cu gândurile mele împărtășite doar hârtiei – gol, în țarcul Securității.” Direct, scrisorile explică toată tehnica aruncată în joc de organele represive. Autorul își reafirmă unele prietenii, se îndepărtează de altele. Apoi, pare să înțeleagă doar pe jumătate grozăvia acestei mașinării, desprinsă din Kafka: “Îmi e greu să spun dacă ofițerii care îndosariau de dimineața până seara hârtii erau ei înșiși conștienți de enormitatea scenariilor pe care le fabricau sau dacă, tot scriindu-le ani și ani la șir, nu ajunseseră să ia drept realitate propriile ficțiuni. Aceeași întrebare va fi valabilă și în cazul dumneavoastră: Oare credeați în bazaconiile pe care le scriați în notele informative? Adică erați idiot, dresat și spălat pe creier?”

Volumul propus de Grabiel Liiceanu nu se înscrie în linia literaturii concentraționare. Nu avem aproape nimic din dramele cărților lui Ianolide ori Goma – aceasta nu va însemna, desigur, că paginilie sunt lipsite de interes, nici că vina celor implicați este mai mică ori că se justifică prin celebra formulă a opresorului “eu nu executam decât niște ordine!” Totuși, o carte-atitudine ce pare să vină cu multă întârziere, (implicit) apelurile către lichele neatingându-și ținta. Aș fi preferat un Liiceanu-scriitor mai impulsiv, cu un ton mai tăios, după cum aș fi preferat în alte momente un Liiceanu mai lucid, un adevărat exemplu pentru o societate în derivă. N-a fost să fie dar aceasta este, evident, o afirmație subiectivă.

Ceea ce liniștește totuși către final este faptul că scrisorile refuză parcă să adoarmă sub semnul metaforei ori al alegoriei; ele își cunosc destinatarul și înfierează o existență: Octavian Chețan, “cel mai redutabil informator din Dosarul lui Noica și din Dosarul meu…”

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s