Episcop Ioachim Băcăuanul – Creștinismul abia începe

Creștinismul abia începe

 

Pe 29 ianuarie a.c., în Aula Moldova a Universității „George Bacovia” Bacău, am avut deosebita onoare de a fi invitat la întreita lansare de carte a Episcopului Ioachim Băcăuanul. Publicate toate la Editura Filocalia, volumele semnate de Presfinția Sa Ioachim Băcăuanul au fost primite cu mult interes atât de publicul de specialitate, cât și de omul interesat de realitățile duhovnicești ale prezentului. Socoteam la acea dată, părere pe care mi-o mențin și acum, că evenimentul realmente a echivalat cu o pagină de istorie pentru urbea noastră. Cu acest prilej mi-am împărtășit bucuria de a vorbi despre teza de doctorat a domniei sale, dedicată Părintelui Dumitru Stăniloae, în urma studiilor aprofundate la Paris în cadrul Institutului Saint Serge. M-am dus așadar să vorbesc despre o carte și am revenit infinit mai câștigat! Cele trei apariții se completează reciproc, semnalând o cultură teologică înaltă, dar și multe cunoștințe nuanțate din sfera umanismului, dublate de aspecte ce țin de știința și tehnologia actuală.

Din cele trei – „La déification de l’homme d’après la pensée du Père Dumitru Stăniloae” (Collection Théologie), „Cultul Sfintei Parascheva în Ortodoxie – cercetare hagiografică-liturgică” (Colecția Hagiografia), „Creștinismul abia începe” (Colecția Catehetica) -, probabil volumul care m-a surprins cel mai mult a fost cel intitulat „Creștinismul abia începe”. Stând de vorbă cu reputatul profesor universitar Ioan Dănilă, aveam să conchidem că materialul cărții este unul polemic în cadrul unei societăți ce nu mai cunoaște sensurile firești ale existenței. De multe ori, sufocați de convenții, distrugând adevărurile simple sub o retorică prețioasă, intelectualul contemporan nu transmite ci mai degrabă își transmite viziunea egocentrică asupra unui univers de valori pe care singur le creditează. Am fost obișnuiți destulă vreme de a aplica o grilă, de a lipi etichete ce din păcate uniformizează. În paranteză fie spus, destul de hâtru, un prieten mă întreba cum se face că la vernisajele la care participă toate lucrările sunt excepționale, că odată cu lansările de carte toate sunt „aureolate” fără niciun fel de reticență. Întrebarea sa retorică este una, desigur, motivată. Trăim în limitele unei „corectitudini politice” nefericit aplicate. De multe ori, ajungem în situația delirantă să ocolim ceea ce nu e împlinit din punct de vedere estetic ori la nivelul semnificațiilor. Ei bine, „Creștinismul abia începe” e total diferită – e o carte interesată de notele ce stabilesc diferența, propune un discurs ce vine din tradiție dar care paradoxal, în același timp, apelând la exemple din realitatea imediată, clarifică datele ființiale ale lumii în care trăim. Sunt pagini care nu ocolesc Adevărul, ce nu țin cont neapărat de interesele contingentului. Materia cărții e în fapt alcătuită dintr-o serie de zece cronici publicate deja în Cronica Romanului. Aduse pentru prima dată laolaltă, ele dialoghează armonios, compun cu fermitate un „mic îndrumar” ortodox pentru viața de zi cu zi. După cum afirmam, cartea împletește elemente din sfere diferite dar într-un final poate fi înscrisă în sfera jurnalismului religios.

Titlul cărții, de fapt titlul primului eseu, naște în progresie geometrică atitudini nedumerite, eventual refractare. Însă mai mult decât niciodată, secularizarea adusă printr-o modernitate rapace nu poate fi clintită decât prin asemenea formule cu tăiș acuțit. De altfel, Preasfinția sa își motivează alegerea în cadrul „Argumentului”: „Am dorit să numim această carte astfel  pentru a da o altă perspectivă celor ce analizează un posibil apus al Creștinismului sau, în orice caz, identifică starea religioasă contemporană ca fiind un soi de post-creștinătate, ce nu resimte prezența personală a lui Dumnezeu, dar se hrănește din valorile și simbolurile creștine”. Mai departe, se arată cum „unii dintre oameni își imaginează că misiunea creștinismului s-a încheiat, însă ea de-abia începe. Dacă analizăm bine, creștinismul n-a făcut, de două mii de ani încoace, decât niște pași timizi în istoria umanității. Multe dintre cuvintele și faptele lui Hristos n-au fost încă deslușite, înțelese, scopul Evangheliei fiind eternitatea”. Hristocentrismul pe care ni-l propune autorul nu echivalează doar cu un alt set de legi morale și nici cu un sistem filosofic, oricât de complex s-ar dori acesta. Este singurul mod de a-l plasa pe om în contact cu Dumnezeu. Creștinismul se suprapune peste un nou testament, presupune o alianță mai presus de fire. Este misterul ce operează cu realități teandrice, având drept ultim scop procesul de Îndumnezeire a persoanei. Extrem de interesante la acest nivel rămân trimiterile la alte religii, autorul arătând în mai multe rânduri că Hristoitia nu e o cale alături de alte căi, ci mai presus de acestea. Religia creștină nu este una sincretică în sensul că ar fi preluat diferite elemente din hinduism, budism etc., ci vine cu o cu totul altă concepție asupra universului – în mijloc propunând Persoana: „Dacă ne întoarcem în spațiul Evangheliei, ne regăsim într-o altă lume. Nu înaintea căutărilor pasionale, ci înaintea misterului. Prințul Siddhartha Gotama, viitorul Buda, a practicat 25 de ani efortul ascetic pentru a atinge înălțimea contemplației. Același efort intelectual, spiritual și psihosomatic este efectuat de yoghini, filosofi, asceți. Însă Iisus Hristos se deosebește de toți aceștia. El este perfect și desăvârșit în ființa Sa din eternitate, iar la «plinirea vremii» a coborât smerindu-Se, micșorându-Se, în El rămânând «toată plinătatea dumnezeirii» (cf. Col. 2, 9), cum spune Sf. Ap. Pavel”. Un alt exemplu curge peste câteva pagini. Rugăciunea inimii marchează, desigur, o experiență mistică înaltă. Însă marii nevoitori ai ortodoxiei nu pot fi asemănați cu figuri din religiile asiatice – în formula isihastă numele lui Iisus Hristos este repetat neîncetat, totul fiind așadar raportat la o prezență inclusiv istorică care te poartă către transcendental prin iubirea ce guvernează atât raporturile intratreimice, cât și legătura dintre Dumnezeu și creația Sa: „…iubirea Sa a devenit o iubire de dăruire totală până la a se abandona pe Sine în mod total oamenilor, care nu L-au înțeles, de aceea L-au și răstignit. Totuși, celor care L-au înțeles, El continuă să le spună: «Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-mi urmeze» (Matei 16, 24). Adică fiecare trebuie să înceteze a se afirma pe sine și să aleagă să-l confirme pe Hristos. Nu în sensul de a renega și abandona propria personalitate, ci de a abandona afirmarea înșelătoare, pseudo-anatomia; a se lepăda de sine înseamnă a lua crucea și a-L urma, adică a fi gata întotdeauna să sufere alături de / cu celălalt”. Sper că nu greșesc dacă afirm că ortodoxia propune și un drum: dinspre condiția omului intrat în istorie, ce a cunoscut așadar păcatul, până la comuniunea mereu perfectibilă întru Hristos. În mod firesc, omul resimte nevoie unei prezențe tutelare care de multe ori nu se așază nici peste figura tatălui fizic, nici peste psiholog, ci țintește mult mai sus! Edificatoare în acest sens rămân trimiterile la paginile lui Dostoievski ori la întreg capitolul (eseul-articol) intitulat „Rabbi, ubi habitas?” Dar nu ne vom adresa întrebarea în felul acesta căci Iisus Hristos nu locuiește într-un spațiu fizic ci El este însuși Locul, destinația noastră ultimă, ținta ce nu trebuie ratată, „în care vom fi încorporați ca într-un trup mistic…” Dar în mod firesc, ținta presupune drumul ce trebuie parcurs, sacrificiul omului. E, mai apoi, drumul de la a fi păcătos, a fi bolnav la a fi în pocăință. Aflăm că „boala nu se rezumă la un conflict interior, generat de experiențe traumatice refulate în subconștient, ci la deteriorarea puterilor sufletului până la întunecarea și chiar moartea minții, care nemaifiind în comuniune de iubire cu Dumnezeu se îmbolnăvește, generând la rândul ei stări bolnăvicioase ce se repercutează asupra sufletului”. Acum intervine Biserica prin una din tainele sale, cea a Sfântului Maslu, taină a vindecării omului, a restaurării in integrum. Omul rămâne un peregrin între pământ și cer. Aici, cu prezență de spirit, Preasfinția Sa Ioachim Băcăuanul propune metafora GPS-ului. Asemenea unui GPS performant, credința în Iisus e cea care te salvează, e cea care te scoate la liman, îți aduce aminte în permanență care îți este ținta și actualizează în timp real calea cea mai scurtă. Dacă omul se abate din drum, se înțelege că singura atitudine potrivită e cea care vine pe linia Patericului: de vei cădea, ridică-te pentru încă o dată, indiferent a câta oară se întâmplă aceasta, iar de pocăința va fi netrucată, atunci Hristos te reașază pe calea cea bună.

Ceva mai „tehnice” – să-mi fie scuzat cuvântul! – sunt ultimele două materiale: „Un posibil răspuns la cruciada eshatologică” – autorul explică detaliat interesul repetitiv al omului pentru a fixa diferite date ale sfârșitului lumii și „Calendarul, o problemă încă nerezolvată”. În ambele, Preasfinția Sa face figura cărturarului erudit, ce stăpânește cunoștințe în cele mai mici detalii din arii complementare.

Peste toate, de suntem înțelepți, avem șansa de a da mărturie: din perspectiva omului pornit pe marele drum, creștinismul poate să înceapă pentru încă o dată! – „Am convingerea că, și de data aceasta, dacă viața în Hristos este trăită în dimensiunea ei sacră, teologică, liturgică, tradițională prin Biserică, în puterea Sfântului Duh, acest fapt va ajuta umanitatea să depășească și criza în care ne aflăm” (Ioachim Băcăuanul, coperta a IV-a).

 

Marius Manta

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s