George Arion și labirintul lui Dedal

George Arion și labirintul lui Dedal

 

„Textul e asemenea labirintului lui Dedal: îl închide în el pe autorul său, iar când lectorul își asumă acel text devine și el captiv” (Umberto Eco). Numele semioticianului italian a mai străbătut de câteva ori spațiul Literaturbahnului, amintind că textul are în general această multiplă capacitate de a oferi varii înțelesuri, de a-și surprinde cititorul, de a-i propune acestuia mai mereu decodificări și în funcție de aspecte extra-literare.

Am avut zilele trecute plăcerea de a parcurge o „desfășurare literară” de anvergură, comparabilă la toate capitolele cu „Numele trandafirului”. Vă asigur, cuvintele sunt bine cântărite: romanul în discuție nu se aliniază „producțiilor” ce inundă rafturile librăriilor. Totuși, deși are toate datele succesului, nu cred că va intra în topul niciunei publicații. Notele specifice sunt inteligent criptate, subiectul propriu-zis cunoaște o logică de invidiat dar, pentru lectorul de astăzi, pare a nu avea acel soi de explozie imediată. Spațiile țin mai degrabă de virtualitatea unei priviri interiorizate și nu oglindesc teritorii rău famate. Apoi, nu întâlnim medii caracteristice vagabondajului ori prostituției. Direct, personajele nu sunt „din galerie”. E un roman la patru ace. În costum Armani.

George Arion e un nume binecunoscut. Activitatea sa a îmbrățișat mai multe moduri de expresie, îmbrăcând când forme jurnalistice, când pe cele pur literare, jonglând cu pricepere în proză, poezie, dramaturgie și chiar eseu. Lucruri mai puțin știute, a fost încununat de trei ori cu Premiul Uniunii Scriitorilor, este autorul a mai multor lung metraje și seriale tv.

Evident, toate acestea conturează figura unui om de o cultură vastă, ce are știința drămuirii discursului cultural. De ni se permite, ultimul volum – „insula cărților”, apărut în condiții grafice deosebite la Crime Scene Press – se instituie într-un fel de artă narativă multistratificată. Beneficiind de o prefață mai mult decât laudativă semnată de Alex. Ștefănescu, „insula cărților” te invită din start sub semnul alegoriei. În parte, pare a ascunde temeri și temeiuri ce definesc o co-ființare de tip intelectual. Evenimentele volumului par la urma urmelor a respecta clasicele momentele ale subiectului. Cu cât avansăm, cu atât ne vom da seama despre realitatea unui conflict disipat, interiorizat de un narator ce își pierde involuntar omnisciența. Și totuși… ceea ce va interesa cu adevărat vor fi trimiterile „de-o clipă”, intertextul, autoreferențialul.

Dar s-o luăm de-a dreptul: „insula cărții” e povestea unui intelectual ce iese din tipare. Lucrând ca „simplu” bibliotecar, acesta își consacră întreaga existență unei misiuni pe care abia o întrezărește. Își este dedicat în măsura în care timpul său se suprapune peste cel al lecturii. Pentru Petru, nimic ce se situează în afara bibliotecii nu prezintă importanță. Însuși numele său de familie e eticheta unei farse a vieții – în urmă cu două generații, un funcționar incompetent schimbase o singură literă, astfel încât Dulca – un nume cu rezonanță de invidiat trece către o formulă hilară – Dulce. De altfel, Petru Dulce pare a avea o dublă esență: în viața reală comportamentul său este unul aproape nefiresc. Se lasă ușor influențat, uneori face figura unui sentimental fără motiv, e însurat cu Axinia, un personaj în tușe groase ce aduce aminte de Muma pădurii, în timp ce casa îi este populată de fetele soției (dintr-o relație pasageră)! Petru Dulce nu contează decât, eventual, pentru Elena – colega mai tânără; fire generoasă, Petru Dulce îi va salva chiar postul, deoarece își va înainta dosarul de pensie puțin mai înainte de vreme. Singurele plăceri ale personajului compun lumi fictive, stabilind Marele Text al Iluziei. Cititorului i se întind capcane la tot pasul. Alături de Petru Dulce, va lua parte la marea bătălie cu cărți, o manifestare fizică devenită simbolică pentru o generație lipsită cu totul de sentimentul valorii: „Îndată izbucniră urale și începură să zboare cărți în toate direcțiile, urmând traiectorii rectilinii sau parabolice, unele deviate de obstacole întâlnite în cale – pomi, mașini, pancarte, bannere… De-abia acum Petru observă împărțirea gloatei în două tabere care aruncau una în alta cu volume broșate, cartonate, cu multe pagini sau mai puține, mai vechi sau mai noi, romane, culegeri de poezii, antologii, manuale, atlase…” Spectator fără voie, Petru le recunoaște și suferă pentru infantilitatea tinerilor ce au prea multă libertate. În acest șir al evenimentelor potrivnice, peste timp, însăși biblioteca din propria casă va fi vândută de Axinia pe o sumă modică. Acesta este momentul când se declanșează ruptura: străbătând aproape fără țintă străzile, Petru Dulce ajunge să fie accidentat de un străin. Contrar așteptărilor, acesta îi oferă tot sprijinul, îl invită acasă la el, îi propune un târg de nerefuzat – posesor al unei insule părăsite, Necunoscutul are nevoie de un om dedicat cărții. Îi cere, așadar, în schimbul unei vieți tihnite, după pofta inimii, un mic serviciu: acela de a-i cataloga / fișa toate cărțile existente în biblioteca casei de pe insulă.

Din rama unui realism problematizat cultural, lectorul este introdus pe nesimțite într-o lume a misterelor; asistăm pe mai departe la povestea esoterică a lui Petru Dulce. În fapt, deși atenționat de propria conștiință, acesta ajunge să facă pactul faustic, moment din care viața sa nu îi mai aparține.

Ajuns singur pe insulă, departe de nebunia unei lumi înșelătoare, Petru Dulce are la început sentimentul reușitei. Ulterior, treptat, ajunge să constate cum totul e relativ – cum cărțile se pot transforma în proprii dușmani iar spațiul memoriei ajunge să se dilate neveridic, fuzionând cu scene demult citite. El însuși devine un soi de anti-erou în propriul text. Remușcarea de acum se leagă de speranța naufragiatului, ceea ce altădată era semn al decăderii umane se va fi transformat într-o posibilitate de luat în seamă. Insolitul întâmplărilor se amestecă cu mistere pe care le descoperă în noul așezământ. Pe acestea nu le vom enumera acum… Dorind să evadeze din acest mediu devenit între timp claustrant, Petru Dulce se va întoarce (ciudat!) în chiar temnița cărților, unde va fi găsit peste timp de o echipă de polițiști. George Arion cunoaște felul în care trebuie drămuită surpriza: în text sunt inserate mai multe motive literare. Un Hercule Poirot întreit modernizat încearcă să descifreze moartea extrem de suspectă a lui Petru, deși el însuși va fi ademenit în marea Poveste. Un cititor atent va descoperi și alte galerii: destinul Sarei Doreanu – fata care a condus marea manifestație din Piața Universității când au venit minerii în 1990, figura Părintelui Ignacio etc. Într-un final apoteotic, figura pentru o doua oară literaturizată a lui Petru guvernează întreg edificiul: „Ar fi putut să se salveze. Ar fi putut să se întoarcă la el acasă. A revenit pe insulă și s-a sechestrat de bună voie în încăperea aceea secretă, ca să nu-l distragă nimic de la lucru, fără nicio carte care să-l tenteze s-o citească, dorind să lase în scris ceea ce avea de spus. Îmbrăcat într-un costum Armani, în semn de respect pentru meseria de literat. A preferat să lase o confesiune care putea să fie interpretată și ca o invenție literară”.

 

Marius Manta

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s