Arșavir Acterian, mărturia unei conștiințe

Arșavir Acterian, mărturia unei conștiințe

 

Am sentimentul că despre comunitatea armenilor din România se vorbește din ce în ce mai puțin. Nefiind adeptul teoriilor conspiraționiste, nu văd în această situație o toană a istoriei contrafăcute; probabil totul intră în acel datum neprielnic despre care s-a tot vorbit în această parte a Europei. Vor fi alții care să dimensioneze în date obiective ceea ce Nikolay Hovhannisian numea a fi „Genocidul armean” dar care să cuantifice și această re-întâmplată – dacă socot bine! – lipsă de imagine. Îmi aduc aminte disperarea din tonul lui Cioran din „Schimbarea la față a României”. Cât de actuale rămân peste timp până și asemenea formulări bombastice! Vreme trece, vreme vine. Ne place ori nu, lumea pare să se fi născut în datele unui corsi e ricorsi.

Fără doar și poate, apărut la timpul cuvenit, „Jurnalul” lui Arșavir Acterian ar fi fost un succes editorial cu totul ieșit din comun. Istoria acestui Jurnal e cu totul deosebită, s-a întâlnit cu multe din ciudățeniile lumii în care trăim. Ediția celor de la „Humanitas” (pe aceasta o vom avea în vedere) aduce laolaltă mai multe fragmente, publicate de alte edituri de-a lungul vremii, mai mult sau mai puțin fericit. Cert este că, din câte am înțeles, autorul a înaintat o singură dată „Cărții Românești” o versiune a Jurnalului, urmând să aștepte în zadar cu anii… Volumul pe care îl am în față a avut la bază un text pe suport electronic, pus la dispoziție de Fabian Anton, președintele Arhivei Culturale Române. Drept primă sursă pare să fi fost dactilograma din arhiva Lucian Boz, bun prieten al autorului – trebuie menționat aici că, ținând cont de lipsa de principii a regimului comunist,  Arșavir Acterian avea această manieră de a-și dactilografia materialele în mai multe exemplare și de a le înmâna prietenilor spre o mai sigură păstrare. Deși apărută cu oarece întârziere într-o asemenea formulă fericită – cartea are un aparat critic important, două prefețe, indice de nume, note de subsol – „Jurnalul” lui Acterian devine încet-încet o mărturie extrem de valoroasă atât pentru epoca interbelică, cât și pentru înnegurații ani ce i-au urmat.

Socot că ar fi nimerit să parcurgem câteva elemente-cheie pentru personalitatea autorului; am senzația că, deși a activat în elita literară a interbelicului, lipsa unui volum publicat atunci l-a situat într-un con de umbră. Arșavir Acterian a fost coleg în cadrul Liceului „Spiru Haret” cu Barbu Brezianu, Alexandru Elian și Constantin Noica. Mai târziu, va urma cursurile Facultății de Drept unde își va lua licența în 1933. Deși având certe simpatii legionare, nu a activat militant. Alături de altele, acesta va fi fost și motivul pentru care a fost întemnițat în două rânduri: 1949-1953, 1959-1964 (în celebrul lot Noica – Pillat). Într-o primă perioadă va activa ca redactor al „Enciclopediei române”, referent în cadrul Oficiului de Studii al Ministerului de Finanțe, secretar de redacție la „Vremea”, pentru ca începând cu anul 1946 să deschidă anticariatul „Nastratin”. Apoi, ieșit din detenție, va ocupa mai multe posturi, desigur sub calificările sale – ajutor de mozaicar, librar, anticar, statistician și documentarist la Centrul de Hematologie din București. Debutul literar s-a petrecut în 1928, în revista „Vlăstarul”; mai departe Arșavir Acterian va colabora sub pseudonim la varii reviste. Peste cele de mai înainte voi lăsa să grăiască (despre omul, intelectualul Acterian) două fragmente semnate de Bedros Horasangian, respectiv Florin Faifer: „Nu era un expansiv, un volubil: îi plăcea mai mult să surâdă. Avea un zâmbet șugubăț, hâtru, exprimat cu toată făptura lui de Mac Sennet și Stan Laurel laolaltă. Era un om calm, destins, avea ceva senin și curat în toată ființa lui”; „Era, chiar și la vârsta lui, un om fermecător, cu un verb de o plasticitate captatorie (îi plăcea să folosească acest cuvânt), ager, șugubăț, ironic atât cât să nu supere și de o emotivitate care spunea că sufletul lui nu îmbătrânește. Ascultându-l, mi se părea că mi-l reprezint mai bine pe intelectualul anilor ’30. Dar nu numai atât… Urcând în sălașul din Piața Dorobanți, lângă Lupoaică, o anume sfială simțeam că mă cuprinde. Mă veți înțelege! Pe scărița în spirală urcaseră cândva și Eugen Ionescu, și Mircea Eliade, și Petre Țuțea, și Emil Cioran, și încă atâția tineri străluciți. Cu un licăr viu în priviri, ultimul Acterian prindea să-mi povestească despre fiecare…”

Deși constatarea va îmbrăca haina truismului, „Jurnalul” surprinde perfect efervescența unor vremuri ce nu se vor întoarce. El se instituie într-un laborator de percepție și de comentare a unor modalități de ființare. Cartea nu presupune nici pe departe înșiruirea evenimentelor; nu se limitează la atât. De un vitalism aparte, Arșavir Acterian găsește tonul potrivit pentru a așeza în paginile sale chipuri și întâmplări ce parțial, ici-colo, au fost cosmetizate. Simțim cum printre rânduri suntem atenționați că funcția însemnărilor nu este aceea de a se așeza peste niște adevăruri fade, ci de a urmări în chip tainic un drum înalt, cu puține compromisuri. Chiar formula acestui inedit jurnal surprinde uneori: afirmațiile problematizează, încearcă să demonstreze un crez, ajungând – ce-i drept, rareori – către exprimări aforistice: „Cunosc primejdia nebuniei din deschiderea de gând asupra misterului. Îndată ce realizezi nebunia, te retragi înspăimântat. Frica păzește bostanul”. Iar bostanul e bine păzit întrucât „recunosc că logic, rațional soluționez într-un fel sau altul problemele. Dar ele rămân deschise, în ciuda soluționării, și, incitat de viață, mă văd constrâns oricând să le reiau în cercetare, ca să refac un itinerar deja parcurs. Poate că e obositor să refaci întruna aceleași drumuri, cu variații imperceptibile”.

În mod cert, lumea lui Acterian este una indisolubil legată de carte. Majoritatea timpului și-l petrece citind ori scriind, încercând să treacă peste marile dureri prilejuite de moartea părinților, a prietenilor, dar în special a fratelui său Haig și a lui Jeni. Suferința acestor momente așază cititorul față în față cu un erou dostoievskian. Nu pare deloc să regrete un destin literar mai fericit. Dimpotrivă, declară în câteva rânduri inutilitatea jurnalului său – și urmându-i logica, în parte valabilă, la ce bun să mai scrii cât timp au făcut-o alții înainte cu mult mai bine? Oricum, suntem de acord: „Când cineva cu scaun la cap îți spune că Flaubert  sau Baudelaire, sau Racine, sau Pascal – și așa mai departe – sunt cei mai mari scriitori francezi ori că Dostoievski e cel mai mare romancier din lume, ori că Eminescu e cel mai mare poet român, sau poate Ion Barbu, dacă nu Arghezi sau Blaga, asta nu înseamnă defel că afirmația e tabu, incontestabilă, că ea are caracter național ori universal. Ceea ce e absolut pentru mine sau pentru tine, ori superlativ pentru noi sau pentru voi, nu e musai să fie și pentru alții, nu e în orice caz pentru toată lumea”.

Uneori, paginile te surprind – e cazul lui Brancusi, a cărui artă nu este deloc apreciată în tinerețe. Autorul va reveni totuși în două-trei momente pentru a reevalua asemenea judecăți de valoare, apreciind tocmai înalta simplitate a formelor de expresie… Sufletul lui Acterian este de altfel apropiat de imaginea unui Dumnezeu al ortodoxiei. Deși nu e dispus să accepte habotnicia, îl putem socoti un creștin practicant. Poate și plecând de aici, prieteniile trainice cu Eugen Ionescu, Emil Cioran, Emil Bota, Mircea Eliade ori interesul față de Nae Ionescu capătă o savoare deosebită. Să urmărim frazarea din timpul unei zile alături de Cioran: „Cu Cioran despre literatură. Despre Gide (nu-i place lui Cioran cum scrie, deși nu-i displac ideile). «Noi suntem niște provinciali în cultură». Scârbă de viață, de mizeriile bătătoare la ochi, întâlnite la fiecare colț de stradă. Cioran: violență, frenezie. Nihilism filosofic. Neagă cu entuziasm febril orice. Parcă ceva rusesc și românesc se aliază în sufletul lui. Nu gustă viața. A îndurat prea multe. A fost prea îndelung nenorocit. Râvnește  după plăceri mărunte. Este pentru trăirea superficială. Nu vede că-i o egală profunzime pretutindeni, în cel mai superficial gest, ca și în cel mai amețitor sondaj. Misterul e subiacent pretutindeni, e același”. Plecând dinspre lucrurile grave, rareori Arșavir Acterian evadează către cotidian; aici, se miră autoironic de nimicnicia umană, de interesele economice. Nu vede cu ochi buni nici aselenizarea, nici celebrul meci de box dintre Cassius Clay – Frazier. Dar acestea nu sunt decât marginalii!

Deși acum par a mă contrazice – Arșavir Acterian, omul jurnalului, nu este neapărat omul unei epoci și nici nu intră în vreun tipar armean. El face însă figura unui om de un calm tulburător, dezinteresat de aici și acum. Undeva, în paginile cărții, pare să fie tulburat de lipsa unei identități cu mult mai vizibile: „Așadar, armenii continuă să fie în diaspora, asta și cu contribuția nevolnică a occidentalilor, care – deși au promis că vor reda după Primul Război Mondial pământul armenilor, răpit de turci – n-au făcut nimic din ce au promis. Nu s-a creat decât o minusculă Armenie Sovietică, necuprinzând nici măcar muntele Ararat, leagăn al unei înfloritoare civilizații, bucată de pământ în care armenii veniți din toate părțile lumii își aduc contribuția spre a acumula, ca într-o insuliță, documentele privitoare la mărețiile armene de odinioară și spre a cultiva geniul și limba armenească atât cât se poate face sub o riguroasă tutelă”. Pagini de jurnal, pagini de literatură, mărturia unei conștiințe, nostalgia unei comunități.

 

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s