Mike Dash – Laleaua. Dinspre mit, în realitate

Laleaua. Dinspre mit, în realitate

 

Poate că orice oraș își are străzile sale viu colorate, care te binedispun, după cum același oraș poate să te impresioneze la răstimpuri printr-un cenușiu monoton, de-a dreptul obositor. Odată cu lectura unui material publicat în numerele anterioare de către Dan Perșa, mi-am adresat la rându-mi întrebarea dacă Bacăul este într-adevăr un oraș bacovian. Măsurând, comparând, căutând motive onorabile pentru a-l socoti întru totul bacovian, am ostenit; m-am lăsat ademenit de ideea conform căreia, până la urmă, totul stă în ochiul critic al celui care privește. Mai departe, am admis cu simplitate că Bacăul pe care îl cunosc ar putea echivala cu o mică excepție – el nu este neapărat un oraș al contrastelor! De pe fețele trecătorilor lipsește jovialitatea, calmul, poate chiar firescul. M-a frapat într-una din zilele trecute nervozitatea afișată de un tânăr care, oprit pentru ceva momente în fața unei vitrine, și-a găsit de lucru cu tableta din dotare, până când o mână i-a întins buchetul de garoafe pe care acesta îl comandase. „Schema e simplă” – nefiind nici ziua de Halloween, nici vreun Dragobete răsuflat, ținând cont și de „apetența” pentru garoafe, mi-am spus ori că este un elev rătăcit care încă mai speră la o medie de trecere, ori se află în drum spre spital, florile înscriindu-se într-un soi de ritual cu neputință de exorcizat. Dar una peste alta, mi-am dat seama că atitudinea sa ține de normalitatea prezentului. A dărui un buchet de flori e de cele mai multe ori un soi de a bifa o obligație. Adolescentul a început să-mi devină deodată simpatic – nu de puține ori voi fi refuzat eu însumi cu bună știință gesturile forțate. Mai mult, în momentul când, cu sinceritate, îmi declaram „dragostea” pentru diferite specii de arbori, mai ales pentru conifere, fie eram luat peste picior, fie eram taxat drept insensibil. Din păcate, trebuie să admit – nu-mi plac florile – ori mai bine zis – nu-mi plac florile „smulse” din mediul lor. Atunci când a fost posibil, privirea mi s-a îndreptat către florile de munte ori (poate chiar) de câmpie. Vai mie, nu mi-au plăcut niciodată trandafirii! I-am găsit de o carnalitate revoltătoare, degajând multă artificialitate. Cu cât erau mai bogați, cu atât mă îndepărtau mai tare. Sunt de părere că până în final gusturile ar trebui comentate! Nu mi-am îngăduit până acum decât o excepție: laleaua. Sunt extrem de numeroase motivele pentru care m-am atașat de existența acestei flori – unele ar putea fi enumerate aici, altele țin de sertarele noptierelor…

Primăvara începe pentru mine ori în momentul când piața e inundată de lalele, ori când ajung pe unul dintre tărâmurile ursului brun, abia ieșit din bârlog. Anul acesta a fost unul îngăduitor – am avut parte, din plin, de amândouă!

Pe lângă un buchet viu colorat, am putut oferi în dar și o carte splendidă – „Mania lalelelor. Povestea celei mai râvnite flori din lume și a pasiunilor ieșite din comun pe care le-a stârnit” (autor Mike Dash, Editura „Humanitas”). Trebuie zis că m-am așteptat mai degrabă la o găselniță editorială, însă sumbrele așteptări s-au dovedit neîntemeiate. Volumul este în fapt un studiu monografic, scris după toate rigorile timpului în care ne aflăm. Mike Dash e un istoric englez, absolvent al Colegiului Peterhouse – Cambridge. După succesul răsunător obținut prin cartea de față, Mike Dash este autorul altor trei cărți bine primite de mofturosul public britanic. Mai mult, coeziunea textelor sale vine și din exercițiul de gazetar pe care îl exersează în cadrul publicațiilor ”Sunday Telegraph”, ”Daily Mail”, ”The Guardian”, ”The Independent”. Numele autorului le poate fi cunoscut internauților de pe celebrul blog Smithsonian.

„Mania lalelelor” parcurge un drum deosebit de atractiv dar sinuos, dinspre poveste și legendă către realitate. Mike Dash e interesat deopotrivă de aspectele istorice, de realitățile comerciale, de dispariția și renașterea unor influențe geo-politice. Sunt avansate diferite premise, luate în calcul tot felul de ipoteze; sunt urmărite diferite argumente ori contra-argumente, întreaga manieră de lucru reușind să contextualizeze fericit istoria fantastică a lalelei. Și astfel aflăm cum laleaua nu își are originea în Tările de Jos, după cum greșit a rămas încetățenit. Ea ține de renumitele văi ale Tianshan-ului, Asia Centrală. Primele lalele pare să fi apărut printre arbuștii Pamirului și s-au înmulțit acolo unde China ori Tibetul întâlnesc Rusia și Afghanistanul. Chiar dacă primele flori erau în mod cert diferite de cunoscutele lor surate de mai târziu, acestea aveau să își demonstreze rezistența deosebită în fața condițiilor vitrege ale naturii. Momentul exact al cultivării acestor flori a rămas în negura istoriei. Totuși, putem admite că în jurul lui 1050, tulipele erau deja la mare preț în Persia. Lalelele erau printre florile care înfrumusețau grădinile Bagdadului și apăreau în poezia lui Omar Khayyam ca metaforă a frumuseții feminine, pentru ca mai apoi să fie de-a dreptul adulate, metamorfozându-se într-un simbol al nemuririi. Ulterior, florile au început să apară în arta nomadă, mai precis odată cu turcii selgiucizi, care spre sfârșitul secolului XI avansau spre vest, pentru a cuceri Anatolia bizantină. Treptat, floarea avea să intre în sufletele luptătorilor; o vom afla în posturi surprinzătoare. De exemplu, în secolul al XIV-lea turcii o purtau sub forma unui talisman, fiind încredințați că îi va apăra de nenorociri. Dacă la început tulipele nu erau decât brodate pe lenjeria ce nu se vedea (întrucât ceea ce crease Allah nu putea fi imitat de mâna omului), laleaua ajunge să câștige în imagine, devenind chiar emblema unor figuri istorice importante, împodobind coifuri, caftane, săbii. E interesantă imaginea Istanbulului din timpul lui Mohamed – „Călătorii europeni care au trecut prin Istanbul în această perioadă de înflorire datorată lui Mahomed și succesorilor lui erau uimiți nu neapărat în fața dimensiunilor și opulenței acestui oraș, ci de stilul și bunul-gust dovedite de meșterii autohtoni. Era un oraș al culturii și al cafenelelor, unde diversitatea religioasă a locuitorilor era tolerată într-o manieră de neconceput în Europa” -, urmând ca strănepotul acestuia, cel supranumit Soliman Magnificul să legifereze statutul deosebit al tulipei. De altfel, primii grădinari care aveau să se dedice cu totul lalelelor și care au obținut cele mai timpurii hibridizări au trăit în vremea lui Soliman. E perioada în care se vorbește despre soiuri celebre a căror frumusețe reiese din denumirile ce li s-au dat: „Lumina raiului”, „Perla nepereche”, „Sporul plăcerii”, „Stârnirea pasiunii”, „Ciuda diamantului”, „Roza zorilor”.

De acum înainte, laleaua va cuceri Europa. Nu au rămas date exacte despre cine a adus pentru prima dată bulbii pe bătrânul continent, dar printre numele vehiculate s-a aflat și Ogier Ghislain de Busbecq (primul european care a apreciat cu adevărat frumusețea acestei flori); acesta îndeplinea la Istanbul funcția de ambasador al Sfântului Împărat Roman. Totuși, cu certitudine, aflăm că prima mărturie despre cea dintâi lalea ce avea să înflorească în Europa datează din anul 1559 – floarea răsărind în grădina unui anume Johann Heinrich Herwart, în Bavaria. Carolus Clusius va fi însă botanistul ce își va dedica restul vieții studierii tulipelor. Evident, partea cea mai consistentă a cărții e interesată de apariția lalelelor în Amsterdam, Haga, Leiden ș.a.m.d. Dintre toate aceste toposuri, se remarcă Haarlemul și celebra licitație de la Alkmaar, moment în care tulipomania luase proporții colosale, pe care nimeni nu și le imaginase. Aici, un singur vlăstar avea să se vândă cu 5200 de guldeni; același cumpărător înstărit avea să scoată din buzunar în urma unei singure zile de tranzacții suma de 21000 de guldeni – bani suficienți pentru a cumpăra două case impozante în centrul orașului. Cartea ne propune și alte tranzacții uluitoare. Mike Dash explică crahul de după momentul de vârf, precum și aventura altor tulipe aflate la granița cu legenda, precum „Semper Augustus” ori celebra „lalea neagră”.

Am marea bucurie că după circa opt ani, închid această preumblare, prin rosturile „Literaturbahnului”, cu o carte ce ne vorbește în chip științific despre frumusețe, fragilitate, despre pasiune dar și despre continuitate. În tot acest timp mi-am dorit „cuvinte cronofiabile”, care să reziste dinspre marginaliile unui întipărit amurg violet. Pentru că realitatea rămâne a celui ce privește.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s