Catalin Cioaba – Marturii Eminescu

deloc cronofag, Eminescu cronofiabil

 

Articolele pe care le-am scris de-a lungul anilor în rubrica mea „Literaturbahn” mi-au prilejuit, printre altele, și un soi de întoarcere în timp, de rememorare a unor aspecte ce involuntar fuseseră, cine știe din ce motiv, zăvorâte în camere întunecate. Dintre acestea ori din alte zone ce încă se cer explorate au izvorât câteva linii de interes pentru prezent. Mi-am dat seama că, una peste alta, nu ai cum să scrii dacă nu faci un pas înapoi, dacă nu lași ideilor timpul cuvenit – pentru că într-adevăr, fericit sau nu, timpul rămâne unul dintre judecătorii în absolut al producțiilor artistice.

Printre rânduri, dacă îmi permiteți o destăinuire fixată în planul aspectelor materiale – promit că va avea legătură cu ceea ce urmează -, vă împărtășesc cel mai mare vis al copilăriei: acela de a avea un ceas elvețian! Țin minte că prin clasele gimnaziale văzusem un documentar de câteva minute, scăpat de cenzura comunistă cine știe cum, despre „marile realizări” ale elvețienilor în domeniul orologeriei. Se plia perfect peste firavele cunoștințe de astronomie, peste dorința – până la urmă explicabilă pentru acea vârstă – de a înțelege totul. Lumea trebuia să încremenească măcar pentru o clipă pentru a avea fotografia veridică a vieții. An după an am fost atent la orice informație venea din domeniul acesta – pe care îl asociam cu epoca marilor descoperiri, așadar subordonat științelor pozitive, dar și cu arta dusă către perfecțiune. Un ceas elvețian începuse să-mi pară în adolescență ceea ce grăuntele de aur ar fi fost pentru un alchimist. Și chiar dacă comparația este vădit forțată, așa m-am simțit când peste ani, aveam să port – în sfârșit – un Tissot veritabil, în fapt un ceas simplu, clasic, însă peste putință de exact. Deși nu este „testat cronofiabil”, cu siguranță, un ceas ce-mi va supraviețui! Puține ceasuri elvețiene au această onoare de a primi certificarea „chronofiable” din partea laboratoarelor Dubois. Despre ce este vorba însă? Din dorința perfecțiunii mai sus amintite, începând încă din anii ’60-’70, orologeria elvețiană a impus pentru modele exclusiviste un standard extrem de înalt; certificarea de cronofiabil (cuvântul nu există ca atare în limba română dar prefer această formă) poate fi conferită în urma unui „proces de îmbătrânire forțată”, de fapt în urma unor teste extrem de precise. Ceasul este supus unor șocuri extrem de puternice, interacționează cu varii câmpuri magnetice, este introdus în apă, până și curelele adiacente sunt verificate sub impactul razelor UV etc. Dacă ceasul rămâne în ciuda acestui ”cycle de vieillissement” în parametrii inițiali, atunci primește statutul de cronofiabil sau capată ceea ce se numește Fleurier Qualité Certification.

Având acest punct de reper în orologerie, mi-am propus o rubrică care să adune în chip fericit cărți menite să reziste timpului, ideologiilor, modelor literare. Astfel, suita de cronofiabile nu ar fi interesată decât de ceea ce rămâne cu adevărat valoros, reprezentativ pentru datele organice ale unui neam. Cărți de ieri, cărți ale prezentului, cărți necunoscute, cărți uitate; cărți ce au nevoie de o nouă „punere în scenă”, de o reîntâlnire cu marele public. Cronofiabilele vor fi, implicit, un pariu peste timp – uneori ar putea părea îmbătrânite, în afara modei, dar mecanismele interioare vor fi nealterate, vor purta în chip metaforic aceeași dorință de frumos, de adevăr.

Am socotit că e nimerit ca primul popas să-l fac în dreptul lui Eminescu, mai precis să mă opresc asupra unuia dintre succesele editoriale ale lui 2014. Editura „Humanitas” ne propune într-o formă extrem de elegantă volumul „Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani”. Cel care duce la bun sfârșit prezentul proiect este Cătălin Ciobă, autor român de filozofie și traducător de filozofie germană (Martin Heidegger, Ludwig Wittgenstein). Sper să nu greșesc – din resursele puse la dispoziție de internet, aflu că a absolvit Facultatea de Litere (1995) și Facultatea de Filozofie (1997), a fost bursier DAAD în perioada 1998-1999 la Albert-Ludwigs-Universität din Freiburg, bursier New Europe College 1999-2000, bursă de traducere „Paul Celan“ la Institutul pentru științele omului din Viena (2001), a împlinit și un Stagiu de pregătire doctorală la Universitatea din Freiburg, ca bursier al Fundației Alexander von Humboldt (2003-2004). Din 2005 este Doctor în filozofie al Universității din București. Peste toate însă, așa cum ne lasă să înțelegem din prefață, ceea ce contează – cel puțin pentru volumul de față – este faptul că i-a fost student eminescologului Petru Creția, cel care după anii ’90, ținea un curs la Facultatea de Litere București, curs intitulat „Ediția Eminescu”.

Cartea de față nu aduce neapărat ceva nou. Memoriile prezente vor mai fi fost adunate în diferite volume. Dintre acestea, aș semnala (și la îndemnul editorului!) „Amintiri despre Eminescu” (Editura „Junimea”, 1971), „Ei l-au cunoscut pe Eminescu” (Editura „Ion Creangă”, 1984), „Ei l-au văzut pe Eminescu” (Editura „Dacia”, 1989). „Mărturiile” selectate de Cătălin Cioabă nu formează totuși singura „biografie autentică”. Îmi aduc aminte de cartea lui Petru Vintilă („Eminescu – roman cronologic”), publicată în 1974 la „Cartea Românească”.

Vrând-nevrând, memoria actualizează celebrul număr scandalos al „Dilemei”, care propunea cu ton ultimativ demitizarea lui Eminescu. Ei bine, demersul lui Cătălin Cioabă nu e consecința întârziată a unei generații; volumul vede lumina tiparului mai degrabă ca un fel de alternativă viabilă pentru sufocantele celebrări encomiastice de care „poetul național” a avut parte. Pe de altă parte, după cum ne atenționa Nicolae Manolescu într-un editorial din ianuarie 2014 al „României literare”, e interesant cum generații după generații Mihai Eminescu s-a vrut a fi imaginea unui „contemporan”, fiind apropiat ideologic când de conservatori, de naționaliști (să nu uităm că a fost considerat chiar un proto-legionar), de socialiști etc. Iată de ce, am putea afirma că apariția „Mărturiilor” constituie o cale de a recalibra figura eminesciană. Ediția de față e amplă și binevenită, propunând parfumul epocii, inventariind picanterii, detalii de viață, trăsături de caracter recurente ș.a.m.d. Cele peste șaptezeci de persoane sunt deopotrivă prieteni, colegi de școală, redacție, publiciști… Dar să-l cunoaștem pe Minunescu – așa cum singur își semnase una din poezii. În urma lecturii, din toate cuvintele-calificative, oricine ar putea lesne să constate că Eminescu era recognoscibil datorită blândeții, bunătății, dar mai ales zâmbetului ușor enigmatic, nereținut de niciuna din fotografiile sale. Evident, cititorul nu trebuie sa uite nici măcar pentru o clipă că rememorările au avut drept punct de plecare celebrul îndemn publicat în revista „Familia” la 7 iulie 1889. Poate cele mai conforme cu realitatea sunt cuvintele prietenului de-o viață, Ioan Slavici. La alții, rândurile consemnate se află sub impactul emoției. Așadar, figura poetului ia naștere din contraste. Memoria joacă feste multora sau poate capacitatea de a surprinde detaliul e diferită. Unii vor fi vag malițioși, pe când alții își vor ornamenta stilistic amintirile. Ținând cont de spațiul rubricii de față, personal, mă voi opri doar asupra a trei fragmente pe care le consider de o importanță majoră și care bănuiesc că au fost uitate… – „Cu Eminescu poezia noastră intră într-o eră nouă: vârsta copilăriei se sfârșește și începe vârsta bărbăției. Nimănui nu-i mai este îngăduit de acum înainte să vorbească de ghiocei și viorele fără să ascundă sub flori ascuțișul  unei idei. Între Eminescu și cei mai mulți dintre poeții noștri este această deosebire, că, pe când ceilalți ne amuză și ne încântă, Eminescu ne fermecă și ne subjugă. Și jugul ce ne pune nu putem să-l lepădăm” (Grigore Păucescu); „Mă așezasem pe un scăunel, deoparte. Mi-era frică să nu-l supăr. Ce mișcări chinuite avea! Părea că tot trupul îl doare ca o rană uriașă. Cu buzele în amară frământare, măcina încet firele mustății, ochii nu mai priveau nimic. Legăna necontenit, încet, încet și greu, grumazul. Nu scotea nici oftat, nici vaiet, dar geamătul acesta mut era mai cuvântător decât orice strigăt de durere…” (Vintilă Russu-Șirianu); poate cel mai frumos portret – „Înfățișarea lui creștea poate în ochii mei, văzută sub aureola poetului, dar impresia mea era in mare parte adevărată, căci natura fusese darnică cu el și în privința aceasta. De statură deasupra mijlociei, cu trupul bine legat, cu trăsăturile feței regulate, părul negru, lucios și cam lung, fruntea înaltă și senină de parcă se cobora din lumea unui vis, ochii negri umbriți și adânci, pe care arareori ți-i dădea să-i privești, căci vorbea mai mult cu ei plecați în jos, parcă de teamă de a nu părea că te observă – în clipa însă în care ți-i trecea pe dinainte, surprindeai, în pâlpâitul unei lumini incandescente, ca un scăpărat al focului tainic ce-i ardea sufletul; zâmbetul mobil, variind în orice moment, fiind întrebător, confirmativ, iertător, disprețuitor, dureros, oglindindu-i oarecum mimica gândirii; nasul corect, mustața neagră, buzele armonioase, barba rasă, gâtul rotund și larg; pielița obrazului albă, mată și palidă, aerul feței pătruns de inspirație. Și toate acestea, învăluite într-o modestie și într-o timiditate ce-l înfrumusețau și mai tare. Ceea ce caracteriza mai mult omul era o blândețe adâncă, o teamă de a nu supăra pe nimeni” (Nicolae Petrașcu).

Prin urmare, avem de-a face cu o carte empatică ce ar putea să aducă un plus de adevăr printre creșterile și descreșterile unui mit. Din punct de vedere formal, „Mărturiile” – ediția Cătălin Cioabă cuprind pe lângă cele cinci capitole – („Copilăria și peregrinările tinereții”, „Anii de maturitate”, „Anii târzii. Boala”, „Evocări din anul morții”, „Povestiri, anecdote, imagini”) – și o amplă cronologie, imagini, bibliografie, date despre autorii mărturiilor (un mare plus al ediției de față). Au fost păstrate formele arhaice ale cuvintelor, îndreptările sau actualizările apărând doar acolo unde exprimarea era neinteligibilă. O carte mare, care are menirea de a ne aduce continuu aminte că „mai este mult de făcut pentru Eminescu” (Petru Creția).

 

Marius Manta

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s