Afișele lui Ovidiu Genaru, configurări ale unei “noi moderne”

Afișele lui Ovidiu Genaru, configurări ale unei “noi moderne”

 

Deloc ironic, aș spune că ultimul volum (de poeme) semnat de Ovidiu Genaru certifică, peste timp, aproape toate judecățile de valoare exprimate de criticii vremii. Vorba lui Alex Ștefănescu (din celebra Istorie…) – fără să devină vreodată previzibil ori plictisitor, legendarul autor băcăuan (Horia Gârbea) convinge printr-o poezie directă, lipsită de ostentație, chiar dacă, la rigoare, diferitele posturi agreate în tonul liric deschid paliere mai mult ori mai puțin convenționale. Pentru “un iubitor de Genaru” titlul ultimului volum ar putea fi la prima vedere nu tocmai bine “tocmit”. Un asemenea titlu pare a umple locul într-adins căutat dar negăsit – o pseudo-limitare ori nevoie imperioasă de etichetare a unei lumi risipite. Toate acestea fi-vor doar o capcană bine ticluită deoarece “Graffiti. Afișe. Insomnii” (Editura “Ateneul Scriitorilor”, 2014) continuă inteligentul excurs literar al non-liniarității. Poezia-comentariu a lui Ovidiu Genaru are pe deplin resursele necesare de a surprinde existența umană sub toate aspectele, plonjând de această dată, ici-colo, și către un registru anistoric.

Cu ceva timp în urmă, comentând “Trandafir cu venele tăiate”, consideram poezia lui Ovidiu Genaru drept marcă a celui ce are dimensiunea propriei valori în cetate: “Căutarea inițiatică se va face în virtutea unei premise pe deplin funcțională: poetul își provoacă histrionismul, e un obișnuit al scenei, își cunoaște valoarea și, precum în teatrul elisabetan, îi convine rolul jester-ului ce își poate motiva sau, din contra, invalida, propria apariție în cetate. Ceea ce rămâne de la sine înțeles e faptul că revenirea în agora impune o reechilibrare a unei lumi despre care nimeni nu mai are știința de a vorbi: fie valorile de altădată sunt irecuperabile, nefuncționale într-un imediat ultimativ, fie un anume gen de vocabular s-a văzut scos dincolo de limitele îngăduinței actuale”. Dar peste toate, autorul este un nostalgic care înțelege să devoaleze chipul tainic al lumii doar în momentul în care găsește formula potrivită – vorba aceluiași Horia Gârbea: e un reflexiv bine temperat și un impulsiv care știe să se tempereze. “Graffiti. Afișe. Insomnii” propune trei registre cu puncte de plecare în subconștientul autorului. Elementele de graffiti devin o expresie a “interioarelor”, având totodată și o funcție oniric-profetică, în timp ce insomniile povestesc alchimia întunericului. Afișele au rolul de a media și de a contracara factorul-supriză. Să ne înțelegem, nu avem de-a face cu un volum “disonant”, cu o bizarerie îndelung căutată. Actul constatator, de vreți un soi de proces al existenței înregistrează momente din cotidian. Deși trecerea ireversibilă a timpului are rolul de nervură pentru întregul discurs, Ovidiu Genaru are știința de a aduce la numitor comun iubirea cu moartea, disoluția cu nevoia de a fi, credința cu disperarea. “Graffiti ilicit” te absoarbe într-o urbe “plină de mâzgălituri pe ziduri” unde “fără pansamente fără iod cu acizi / cu incizii adânc distilate graffiti povestesc / alchimiile întunericului / lumina putrefactă din tomberoane din care exultă / alcoolul îngerilor. Sau crima.” Orașul întreg e om sub acoperire, un oraș prins într-“un veac al somniferelor / ne îngăduie să trăim hibernând / mulți sting lumina sting și întunericul / și dorm adânc geologic. / Va să zică acesta e chiar apogeul nopții / n-aveți unde să v-ascundeți / voi măști de la marginea somnului. / Numai din turla lumânărilor calde ca să ne simtă / arhitectul norilor / numai din vârful luminilor noastre / întunericul totuși contează / creatorul de chipuri pe ziduri / pâlpâitorul neant / definitivul” (“Insomnii”). Elementele de biografie se regăsesc la tot pasul: “În fermecătorul gri de Bacău metafizica moțăie / la ghișeul poștei. // Cu sarea lor arzătoare micile iubiri de palier / se sinucid. // Dincolo de vârgul unghiilor începe lumea. // La etajul opt țăcăne mașina de scris / și copiat oglinzile / dactilografa sunt eu…” (“Benzi desenate cu vise”) sau “Clivaj între a vrea și a fi dintr-o mie de cauze / din nou voi fi prof de gumilastică. / Să tipăresc sperietoarea fără a fi obosit / să intrăm undeva / să joc tenis într-un amurg agonic / omul cu glugă poate să mai aștepte” (“Proces verbal 29 sept. 1979”). Se înțelege, acest oraș al nuanțelor de gri amintește de celebrul “funcționar Vasiliu”, volumul închinându-i cel puțin trei texte. Dintre acestea, mi-a plăcut mai mult “Monotonia”, cu o tentă bacoviană purtată silnic pe aripile postmodernismului: “Pe la noi vine iarna ca un ocean / miroase a rufe geruite / și abia o lumină de chibrit pentru toată Siberia. // Vai vouă care visați o lume nouă / în oglinda retrovizoare irizează inevitabilul ieri / și iarăși stăm la taifas cu perfecțiunea / sterilă. Din nou adormim. // Cu migală monotonia crează / perlă sau / unghie”. Tonul de manifest din finalul poemului “Înapoi” (“Vom scrie pe ziduri. / Vom deranja armonii. / Vom desena suflete.”) – trunchiată artă poetică, cât și exprimarea exaltată din “Bici” – un crez impropriu asumat ori exaltările ludico-sentimentale din “Trofeul” ori “O sosie” devin deopotrivă stări limită ale unei existențe… de la celălalt capăt, acolo unde instinctele se joacă cu firea: “Prin întuneric îi simt legănarea de șold marin. / Luna e caldă și goală. / În cuib de mentă sânul trândav. / Ea nu știe și totuși mă învață. / Noapte ajută-mă. / Ah instruită ești tu ignoranță.” (“Ignoranța”); “Grand amor auto într-o parcare pustie / prin înghesuire prin compostare / îți dau îmi dai / un schimb de hormone liantul ovulul și taxa / amor global. Călătorie sprâncenată gonoree. // Adică un Hustler. / Visul oricărei cellule este să devină două celule” (“Amor global”).

Nu știu să mai fi preluat într-un comentariu atât de multe versuri! Am făcut-o, firește, pentru a indica complexitatea și pentru – de ce nu aș accepta? – E greu să-l închizi pe Ovidiu Genaru în câteva cuvinte! “Graffiti. Afișe. Insomnii” era condamnat din start să fie un succes! Deși putea să fie lesne transformat într-un eveniment editorial de amploare, autorul pare dezinteresat de cele ale “prezentului”, rămânând în haina alchimistului, în postura celui care cunoaște că însăși căutarea poartă atributele unui prezent continuu, nealterat de putregaiul cotidianului. Aceasta se întrevede și din “Amfiteatru grec la Siracuza”, “Ginestra”, “Oslo”, “Provence”, “Sevillia”, “Toscana”, “Veneția”, “În Yorkshire” – locuri vizitate… Într-un final, cred că wallpaperul de față poate fi închis între umorul sănătos din “Băiat de cartier” și întunecata viziune din “Manechine greșite”. În marginea unui afiș întâlnim “Biblioteca își bocește prizonierul. / Viața îl felicită” ori “Numele meu împovărează lirica. Acest lest care mă onorează.” Bine ascunse, câteva cuvinte desprinse parcă din filosofia stoică: “Senectute tu nu mai ai lacrimi. Doar margine.”

 

Marius Manta

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s