Eliza Macadan – Tanagre. Îmblânzirea amintirilor

Eliza Macadan – Tanagre. Îmblânzirea amintirilor

 

În noianul de volume apărute, poezia de calitate pare a se ascunde într-un joc crud cu răbdarea lectorului ce probează abilități de a aprecia cu adevărat calitatea iar nu limbajul grobian experimentat de “noile valuri”. În fapt, pentru iubitorul de poezie, numele Elizei Macadan nu este unul necunoscut – ba dimpotrivă! Acesta este și motivul pentru care nu voi mai întocmi o fișă bio-bibliografică, ci îmi voi limita cu strictețe considerațiile la ultimul volum apărut la Cluj, în 2014, Editura “Eikon” – “tanagre. Îmblânzirea amintirilor”.

Încă din start, aș menționa o anume lipsă a convențiilor în poezia Elizei Macadan. Bine ținută în frâu, descoperim ceva dintr-o revoltă susținută continuu, un soi de micro-anarhie interioară din seva căreia poeta găsește pe mai departe rosturi în cotidian. Ni se așază la picioare, așadar, o lume a interioarelor ce ascund nu un om diform / deformat de societatea de consum, ci mai degrabă o conștiință ce se află în continuarea unei formule inițiatice. Atunci când frica generează speranță, atunci când nu totul este pierdut, omul are puterea de a transcende, de a găsi calea în mit, de a motiva însăși prezența labirintică și de a se poziționa deasupra unui destin dinainte trasat. Îmbrăcând un ton eminamente confesiv, poezia autoarei e în multe cazuri mai degrabă o lamentație stâpânită de dorința justificării propriei existențe. De altfel, titlul ce poate părea pentru o clipă ermetic explică, măcar în parte, ceva din zbaterile autoarei. Tanagrele reprezintă statuete din pământ ars care s-au găsit în necropolele de la Tanagra, ulterior în toată lumea greco-romană. Aceasta nu este decât o provocare deoarece evident, poezia sa nu se desfășoară pe orizontală, nu este bidimensională. Dorința de perfecțiune, o încredere mascată în prezența divină, motivul oglinzii prezent aproape peste tot, trimit dimpreună cititorul către experierea unei realități superioare: “doamne fă să fie încă lumină pe aici / să mai intru și să mai ies să urc să cobor / să-mi aranjez puțină posteritate / nădejdea picură încet pe paharul jumătate gol / cărțile stau închise în mine / niciunul din vise nu e rotund / am risipit pâinea și vinul odată cu tine / veneția se scufundă până să ajung la ea / la margini începe infinitul”. După cum singură declară, prezentul degajă energii negative iar tanagrele antice anunță cumva peste timp o poezia anistorică, post-apocaliptică. Versul Elizei Macadan se situează undeva între ce va fi fost și va să fie: “piața a păstrat doar un nume / de legislator antic / și triunghiul ceresc deasupra / în medalioane pe ziduri / biserica ascunde chipuri de sfinți / arși de soare cu ochii plecați / în pământ – asta e trinitatea care macină / mărunt orele amiezii mele – șantiere închise la umbră fereastra casei naționalizate / isteria damei de la etaj // eu am atât de multă libertate negativă / încât nu mai fac nimic / îmi număr superstițiile / număr crucile făcute de o trecătoare în roz / cu fața spre turlă / ridic ochii odată cu sfinții / caut cerul.”

Omul, aflat în căutare de sensuri, se află mai mereu la răscruce (“cu drumuri pustiite de vânt și eu la răscruce”); întoarcerea nu este posibilă pentru că “acasă” e re-semantizat, echivalează cu frigul ce amorțește, loc al pierzaniei – “nu mă mai întorc acasă / a înghețat drumul / copacii cad țurțuri peste mine / râul îmi curge prin vene / […] / nu mai vin acasă / mă așteaptă ninsorile / să mă facă troiene” sau “mă arunc în zăpadă / pe marginea cărării înguste / mi-am pierdut echilibrul / cu fața în sus privesc irizațiile / crepusculul din lumini și violet și umbre / am uitat teama / nu mă mai cunosc / nu mă mai știu / nu mai aștept”. Iubirea e dusă, sentimentul pierdut – “ai intrat pe ușă cu două femei moarte de mână / pe una ai lăsat-o jos la intrare / pe cealaltă ai așezat-o cu tine la masă / mă priveai cu reproș…”; alteori, iubirea e un tangaj între iluzie și deziluzie “te-mbeți iubite / te-mbăt iubire / cu trecerea pe-aici / nici acum nu știm / dacă sunt primii / sau ultimii ani”. Suntem în zodia lui Big Brother, lumea se află sub asediu, e o  “nouă formă de organizare socio-anomală”, femeia “nu mai e goală pe dinafară / ci pe dinăuntru”, în timp ce din monitoare ies zei ce fecundează rasă albă ce sucombă în principii, cu ale ei feministe ce “scriu în cartea facerii / capitole cu ură.”

Chiar dacă nu formulează explicit un crez poetic, Eliza Macadan se delimitează de arta facilă, nu e în rând cu “versurile poeților captivi / în infantilismul lor creativ.” Singurul univers credibil echivalează cu versul, altfel spus cu acel Cuvânt dintâi, pe care autoarea îl caută fără ostentație. Un mare plus pentru lipsa titlurilor textelor sale. Poemele nu au “nume”, ele plămădesc un tot ce asigură o viziune unitară.

Punct terminus, starea de grație e prefigurată / anunțată de o pendulare continuă: “plutesc de o jumătate de viață / fără avarii grave fără revizii / fără istoric”, “eu alunec neștiutoare pe șine perfecte”, “ne-a găsit plutind ușor pe lacrimi / cu fața întoarsă către câmpia arsă / de soare de sare”. E un volum care convinge imediat, care rezistă și la o ulterioară lectură. Eliza Macadan își consolidează odată cu această ultimă apariție editorială un loc aparte în lirica contemporană.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s