Petru Scutelnicu – Îmblânzitorul de iluzii

Petru Scutelnicu – Îmblânzitorul de iluzii

 

Un volum care nu se dorește a fi ostentativ, dar care reușește să creeze o lume aparte, o provincie uitată undeva în amintirea celui care, parcă, urmărind în serii diafilmele trecutului, își motivează propria rostire. “Îmblânzitorul de iluzii” e ultimul volum de versuri semnat de Petru Scutelnicu, volum ce apare la Editura “Ateneul Scriitorilor”, Bacău, 2014. Nu ar fi de trecut cu vederea că în varii formule, calitatea prezentului volum este girată și de Dumitru Brăneanu, Calistrat Costin, Nicolae Mihai, prieteni “de-o viață” ai autorului. Rare asemenea situații, când mai mulți poeți lasă mărul discordiei la o parte, nu se mai uită către topurile literare și se întâlnesc oarecum întru aceeași idee.

Chiar dacă se naște la Târgu Mureș și urmează cursurile facultății la Cluj, în versul autorului nu palpită tumultul celor două orașe cosmopolite, ci pare a se fi lăsat (odată cu venirea sa în ținutul Bacăului) atins de monotonia provincială de sorginte bacoviană, pe care într-un mod inteligent o reinventează – cel puțin în acest ultim volum. Chiar dacă poezia lui Petru Scutelnicu e citadină, tonul este unul patriarhal, autorul rămâne pe mai departe un boem care își caută locul în societate. După cum am lăsat să se înțeleagă încă de la primele rânduri, versurile sale echivalează cu un album de familie, adunând fotografii patinate. Îmblânzitorul iluziilor e un vizual  care cu multă migală își inventariază în același registru liric sentimentele cândva umbrite.

Cu sentimentul unei existențe periferice, Petru Scutelnicu devoalează lipsa oricărei speranțe: “pleacă taxiuri spre toate visele lumii / gările adorm ori se rătăcesc / voi coborî în iarna viitoare / îmi cheltui însingurarea până la ultima zi” (“Poveste”). De altfel, imaginea taxiurilor, dar mai ales a tramvaielor sunt repetitive, ele având rolul unor motive centrale. Să nu uităm, sub forma unui simbol literar, tramvaiul (taxi-ul etc.) e încărcat de atribute, poate fi semnul unei inițieri ratate sau are rolul de a prefigura o legătură tainică a două universuri diferite, funcționând ca un liant între prezent și o lume imaginată. “Palide tramvaie trec prin ziar / peticesc tristețea cu scrisori / îngheață cuțitul din lacrimă / se termină copilăria pe câmpul / stins și amărui / trecător înviforat pe la moara / Assan pe Dinu Vintilă / lucea florăria din antologia / de poezie americană / visul pipăie cartiere mărginașe / cuvântul din regatul îndepărtat / iurtă obosită / înțărmurită de lumină” (“Tramvaie”). Poemul care dă titlul volumului e de o finețe aparte, ce aduce aminte de miniaturile cu parfum asiatic. Prezența crinilor, alături de imaginea unui înger ce coboară neînviforat în lumină de iarnă sunt însemnele celui care poartă harul. Cu timpul, universul binecuvântat al copilăriei și al “primei maturități” se închide, devine retractil: “un înger / într-o seară târzie / numele meu brumat / cu vocale neînfrigurate / zgomotoasă azalea pe toamna din vitrine / părinții au vânat clipa de diamant / alteori clipa i-a vânat / factorul postal / aduce scrisori tot mai puține / dintr-o patrie veche” (“Rugă”). “Peisaj” și “Melancolie provincială” sunt în chip explicit două bacoviene: “duminica duduie / prin orașe plictisite / aprinde salcâmul / într-o republică de brume / înfloreau zile nehotărâte / fum de țigară din fotografii uitate”, respectiv “s-a făcut târziu / într-un autobuz ostenit / s-a pensionat președintele tribunalului / care ne cerea viața / sau abonamentele la control / o bodegă amară / și seara prinsă-n menghină / ninsori de alcool / pe muchie de viață”.

Poezia asigură într-o formulă mimetică subzistența, o serie de sintagme sunt voit și inteligent aruncate în jocul iluziilor. Violetul e prezent cu însemnele cele mai înalte – e culoarea regală a morții. Iar dacă în “Brumă” e “toamnă până la os” unde “foșnesc ape ciudate” peste “sate amorțite”, “urmele de parfum violet” inundă labirintul existențial. Dar ca să fie “prima duminică a lumii dintâi”, autorul știe că trebuie să fugă / să caute o limbă necunoscută (“Melancolie”), chiar dacă totul va curge către o nouă dar falsă “Dimineață”: “într-o dimineață răcoroasă / cunoscuții îmbătrâneau / într-o scrisoare / mareșalul e trist / noaptea se îndârjește / până la marginea orașului / toamnă / călătorind prin cărți îndepărtate / umblu pe o dungă de viață / orașul pâlpâie în toamnă.”

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s