Tudor Pamfile – Cerul si podoabele lui

Cerul și podoabele lui

De frumusețea satului de altădată e bine să ne reamintim de oricâte ori timpul ne-o permite. În bună măsură, pentru mine, această “fotografie” idilică a satului nu s-a suprapus niciodată peste realitate. Dimpotrivă, zonele rurale mi s-au părut înecate în nuanțe terne, un gri-bej care uniformiza totul. Destul de ciudat și greu de crezut – de fapt întâlnirea cu imaginea patriarhală a satului s-a produs doar pe calea cărților. Cu timpul, am dat crezare fie poeților clasici, fie eseiștilor ori filozofilor care cu bună și argumentată pricepere echivalau realitățile satului cu cele ale unor coordonate sacre, o matrice a valorilor primordiale ce te puteau ajuta să intuiești ceva din magia ascunsă a spațiului, a timpului. În această cheie i-am citit pe interbelici, apoi m-am reîntors la cronicari, am cercetat din viețile sfinților ori ale domnitorilor. La acel sat fixat în eternitate mă voi referi întotdeauna în scrierile mele; la un loc preaplin de harisma unei vieți aflate în rosturile dintâi. Unul dintre autorii apropiați sufletului meu vorbește explicit despre această atotmăreție a satului românesc. Voi reveni într-un material viitor la cărțile lui, însă pentru această introducere voi decupa parte a convingerilor sale. Astfel, Ernest Bernea sublinia că „civilizaţia română sătească închide în ea un ritm de valori şi o ordine proprie, plină de bogate învăţăminte. În sat s-a creat şi păstrat până azi viaţa neamului românesc pe toate planurile unei obşteşti trăiri. Aici s-au obiectivat şi orânduit toate produsele creaţiei populare, anonime şi autentice. Civilizaţia română sătească este expresia milenară a experienţei populare rodnice şi mereu reînnoite.”

Civilizația sătească nu a fost instaurată. Nici dictată de vreo superputere. Liniile de-a lungul cărora s-a dezvoltat au curs lin dintr-un preaplin de frumusețe și adevăr pe care puțini l-au avut în vedere.

În timpul din urmă, din ce în ce mai rar văd în librării studii legate de specificul național. Folcloristica nu mai interesează pe nimeni, eventual câțiva studenți de la litere, științe politice și rar filozofie – mai consultă (la bibliotecă) asemenea lucrări. E motivul pentru care, de această dată, am ales să scriu câteva rânduri despre “Cerul și podoabele lui”, lucrare a lui Tudor Pamfile, publicată la București, în 1915, sub sigla Academiei Române. În parte ducând greul unei munci de pionierat, Tudor Pamfile este și autorul altor studii cu caracter inedit, printre care amintesc “Cromatica poporului Român”, “Mitologia poporului român”, “Sărbătorile la români” – studiu etnografic, “Povestea lumii de demult după credințele poporului român. Pământul după credințele poporului român. Sfârșitul lumii după credințele poporului român”, “Văzduhul după credințele poporului român”, “Diavolul învrăjbitor al lumii – după credințele poporului român”, “Agricultura la români”, “Industria casnică la Români, trecutul și starea ei de astăzi, contribuțiuni de artă și tehnică populară”; lucrarea de față poate fi socotită printre cele mai documentate, beneficiind de un număr bogat de note și explicații, precum și de câteva desene cu rol exemplificator. “Cerul și podoabele lui” e o fericită incursiune în zonele cele mai intime ale imaginarului popor român. După cum s-ar putea lesne intui din titlu, în paginile sale stau adunate informații cu privire la credințele țăranului român despre cer și stele. În epocă, o altă lucrare pe aceeași temă aparținea lui I. Otescu. Cea din urmă păcătuia însă prin maniera de lucru; autorul își propusese cu mult mai mult decât îi puteau oferi timpurile. Concepută sub forma unui studiu comparat, alăturând câteva observații din teren unor cunoștințe din Antichitate, balanța nu avea în fapt pe cele două talere același material. Se înțelege, concluziile au căpătat brusc un caracter artificial.

Prezentarea lui Tudor Pamfile este infinit mai “curată”; datele adunate sunt prezentate în succesiunea a șapte părți ce își adună informațiile din sursele cele mai credibile (de consultat în acest sens rămâne și bibliografia indicată): “Cerul”, “Soarele”, “Luna”, “Întunecimile de Soare și Lună”, “Dragostea Soarelui pentru Lună”, “Stelele”, “Drumul robilor”. Evident, vizavi de o asemenea lucrare nu suntem interesați de veleități critice dar este de admirat puterea de sinteză a autorului, modul inedit de a pune sub ochiul cititorului diferite legende, povești, basme. Întreg edificiul se clădește pe trainicul simbol al credinței: “Religiunea creștină, îndemnându-ne prin Simbolul credinții ca să credem în «Dumnezeu Tatăl, A-toate-țiitorul, făcătorul cerului și al pământului», e firesc ca tot poporul nostru să fie încredințat și să spună că cerul a fost făcut de Dumnezeu, o dată cu toate câte le vedem împrejurul nostru. Se înțelege însă, că această credință, la olaltă cu alte credințe păgânești, cari nu s’au putut înlătura de creștinism, au făurit o mare câtime de legende și superstiții, pe cari leam întocmit nu de mult în Povestea lumii”.

În continuare se arată cum cerul nu face parte din “lumea de sub soare” iar când “pământul s’a încăputat cu Cerul, poalele cerului s’au rezemat pe marginile lumii.” Apoi sunt inventariate o serie de legende culese din diferite zone ale țării. Ca o impresie personală, am admirat mai ales credințele culese din spațiul Bucovinei. Aici surprinde creativitatea interpretului, amestecul inedit al elementelor cromatice cu ritmurile macrocosmice. Un exemplu fericit s-ar lega de preumblatul Soarelui și al Lunii pe Pământ, în timp ce oamenii se rugau la Dumnezeu să le facă acestora cer, pentru că altfel “îi ardea”. În unele zone pare că bolta cerului are o inimă prin care doar dracii pot umbla(!), în timp ce Bolta Cerului este asemănată fie cu o pânză, o bucată de piele ori pur și simplu… “stă pe tălpi.” Se vorbește mult, după cum era de așteptat, despre o stratificare a cerurilor (care amintește și de Vămile Văzduhului). Astfel, uneori numărăm șapte ceruri, în ultimul stând Însuși Dumnezeu și Maica Domnului. De obicei, Cerul se deschide în noaptea de Sf. Gheorghe ori Sf. Vasile – când dă putere pomilor să înflorească. Când acest lucru se întâmplă, se aude toaca în cer, însă acum, din pricina păcatelor, cerul nu rămâne să se deschidă decât o dată la unul sau șapte ani.

Soarele este pe rând Steaua, Ochiul, Fața, Fiica lui Dumnezeu. Odată contextualizată prezența-i, încă înainte de răsărit, soarele umblă prin rai, fapt pentru care omul va fi dator ca măcar la răsărit să nu facă vreun act necuviincios. În alte zone, chiar dacă soarele își schimbă locul de unde răsare, din bunătatea lui Dumnezeu va fi flancat de doi sfinți: Sân-Toader (care îl mână cu caii mereu către miazăzi) și Sf. Nicolae (Sân-Nicoară). Dacă soarele iese din apă, el va fi mereu curat iar stropii ce picură de pe fața lui întregesc unda razelor. În drumul său către Înaltul cerului, soarele este ajutat la urcuș până la jumătatea zilei de leu, bivol, cal, iepurele șchiop; pe de altă parte, calea soarelui pe cer nu este una pământeană – ea se va socoti în suliți, haragi, staturi de om ori copaci. Extrem de frumoasă este credința conform căreia atunci când soarele nu este sus pe cer, el luminează lumea cealaltă; în unele părți el sfințește în marea cea fără sfârșit care înconjoară lumea de jur împrejur. Detaliat, sunt prezentate în acest capitol variante pentru povestea ciocârliei, a florii-soarelui ori a cicorii. Capitolul dedicat “întunecimilor de Soare și Lună” este poate cel mai bogat în superstiții – de consultat paginile despre antecrist, vârcolaci ori copiii nebotezați.

Prinsă într-un lirism campestru este “dragostea Soarelui pentru Lună”, în timp ce stelele se aprind noaptea spre a lumina sfânta lume a celor fără de sfârșit. În zona Transilvaniei se crede că stelele sunt făcute de îngeri. Pentru frumusețea unei alte credințe dar și a graiului voi prelua câteva fragmente: “Acu, dac’a văzut dracul că Dumnezeu a făcut tot ce este pe pământ cu atâta chibzuială și meșteșug, ca să nu fie nici el mai pe jos, s’a apucat într’o bună zi de lucru. Și a lucrat azi, mâni, poimâne, până ce a gătit lucrul. Da el, vezi că n’avea ca Dumnezeu scaun la cap și de aceea nici n’a ieșit la sfârșit bun. Făcuse două cară: unul mai mic și altul mai mare, și le lucrase într’o casă, ca să nu-l vadă nimeni. După ce le-a încheiat frumos, a vrut să le scoată afară; ușa era însă mai strâmtă și a început atunci încornoratul a întinde de proțap, de i se făcuse ochii în cap cât bicele. Era să dărâme casa și să rupă osiile carălor, când iaca și Dumnezeu lângă el: -Ei, măi dracule, da ce te muncești aici degeaba? –Dacă nu le pot scoate, ce-am să fac? –Dacă mi le dai mie, eu ți le scot afară. –Ți le dau. Dar în gândul lui: -Numai să le văd afară, c’apoi știu eu ce-oiu face! Și a prins Dumnezeu a desface și a scoate afară carâmbii, osiile, inimile, roatele. După ce le-a scos afară, apoi le-a încheiat la loc. Da dracul plesnea de ciudă, și nici una, nici două, haț! de coșurile carălor și țuști! în fundul pământului. Dumnezeu a apucat atunci de roate și cu ele a rămas. Acu, ca să-i taie pofta dracului de a le lua și pre acestea, le puse pe cer în chip de stele. Când e cerul limpede, le vedem. Se zice că pe Sf. Ilie l-a pus păzitor: Când va îndrăzni cumva dracul, să-l pocnească cu săgeata trăznetului în cap ”.

Cerul, încărcat cu podoabe dintre cele mai alese, era punctul spre care se îndrepta privirea țăranului ancestral. Temerile sale, nevoile sale etc. nu îmbrăcau niciodată un caracter ultimativ deoarece chezășia nădejdilor era chiar intuiția lumii de dincolo, o lume a drepților, o lume a celor care vor fi înțeles cum să își asume calea propriei reveniri. Dintre cântecele cu rol psihotrop ale lui Grigore Leșe, îi mulțumesc profesorului și muzeografului Iulian Bucur pentru că mi-a facilitat textul circumscris aici și am nădejdea unei reeditări a lui Tudor Pamfile.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s