Emilian Marcu – Proza lui Emilian Marcu, expresie a polifoniei libertăților interioare

Proza lui Emilian Marcu, expresie a polifoniei libertăților interioare

 

Emilian Marcu e demult un scriitor care și-a câștigat accesul într-un soi de Champions League a literelor. De altfel, sunt cunoscute abilitățile stilistice pe care le arată în specii literare diferite. În aceeași măsură, Emilian Marcu este poet, prozator, emite judecăți de valoare extrem de pertinente asupra altor producții literare; mai mult, ritmul aparițiilor în volum este unul susținut.

2014 ne propune un nou roman al domniei sale, volum care surprinde plăcut, pe de o parte datorită coordonatelor spațiale inedite ce încadrează succesiunea de evenimente, pe de altă parte grație formulei stilistice ce oscilează cu inteligență între o formulă romanescă clasic-realistă și un lirism bine dozat. Afirm încă din start că “Tobele mute” (Editura PIM, Iași, 2014) ar putea fi tradus oricând într-o limbă de circulație universală, bucurându-se de succes. Fără a pastișa, discursul lui Emilian Marcu îmi aduce aminte de romanele lui Andrei Makine – aceeași perspectivă largă dar care concentrează evenimentele riguros, așezându-le după importanța cuvenită. Arhitectura complexă a romanului descoperă treptat adevărurile lumii create. Iar lumea personajelor e un spațiu auster, rece, gri, neconvențional, mai precis e formată din realitățile “neprietenoase” ale Siberiei. Aspectele dure ale romanului se apropie întrucâtva și de categorii precum grotescul ori absurdul. Pe un alt culoar interpretativ, “drumul” personajelor amintește de “Castelul” lui Kafka. Marea temă aflată în dezbatere este cea a Libertății. De notat este cum interesul naratorului-delegat cade nu pe eveniment, ci își utilizează pe deplin funcția de regie: el introduce în scenă personajul ce este individualizat nu comportamental, ci într-o manieră mult mai directă. Locuitorii unui tărâm al umbrelor, personajele sunt parcă convocate în fața cititorului pentru a-și auto-declara vinovăția. Crezul într-un destin viabil rămâne în sfera unei utopii, realitățile războiului sau ale “Maicii Rusii” fiind în fapt niște repere doar pentru cititor.

Evenimentele romanului echivalează așadar cu un datum. Acestea nu sunt deloc consecința unor acțiuni firești. Concret, vorbim despre un sat-lagăr, undeva în extremitatea nordică a Siberiei – mai simplu spus, suntem la un capăt al lumii. Despre vina prizonierilor nu ni se oferă informații. Veniți din varii colțuri ale lumii, aceștia formează un Turn Babel – aflăm cum, inițial, vorbeau limbi diferite… însă timpul uniformizează indivizii care se vor înțelege într-o limbă mai mult de ei știută. Mai ales din această perspectivă este interesantă figura preotului “surd” și mut: “Sub numele de Serafim Terapont, era cunoscut în Ivanovca părintele Mitea Zaim. […] Preotul Serafim Terapont, zis și Mutu, pre numele lui adevărat Mitea Zaim, nume pe care nu-l mai știa aproape nici el, venise în Ivanovca cu puțin înainte de plecarea marelui lot de bărbați pe front. […] Nimeri acolo poate din întâmplare, poate anume chemat de Trifanov ori poate îndrumat de însuși Dumnezeu. Despre aceasta, nu știa nici chiar el ceva. Știa doar că străbătuse greu de tot hățișul pădurilor, prin nămeți până la brâu, să ajungă undeva ca să-și usuce măcar hainele ce se îngreunaseră mult pe trupul lui sleit de puteri”. Am transcris aceste fragmente tocmai pentru a nu lăsa în afara discuției o observație pe care o consider importantă. În mai multe rânduri, cititorul devine depozitarul acelorași informații. La prima vedere, am putea trage eronat concluzia că autorul repetă… fără să își dea seama. Cu toate acestea, mica capcană – întinsă chiar lectorului – vizează aceeași atmosferă apăsătoare, un carusel ce se învârte la nesfârșit într-un iarmaroc al grozăviilor, având oriîncotro o linie a orizontului ce nu prevestește nici binele, nici răul. Revenind la figura preotului, acesta liturghisește după legi de el știute, încadrându-se perfect în această galerie a unor personaje deformate fizic și spiritual. În mod curios, satul-lagăr nu este condus de comandantul său. E mai degrabă o “lume a subteranelor” ale cărei legi nescrise sunt puse în practică de Nastasia Vasilov. Comunitatea numără în special femei care au rămas fără soții plecați la război. E în fapt un dublu prizonierat, libertatea care le lipsește cu adevărat fiind cea interioară. Realitatea cruntă este amăgită din timp în timp fie de sticlele de votcă, fie odată cu cei câțiva șoferi de camion a căror trecere prin sat echivalează carnalitatea unor relații exclusiv sexuale. Cartea e și un bestiar al comportamentelor deviante: aflăm de violuri ori de principii peste care se trece cu prea mare ușurință. Mai mult, ajuns către vârsta maturității, Ion Alnimănui, personaj emblematic, devine singurul centru de interes pentru femeile comunității, grație generoasei “înzestrări” anatomice. Ion Alnimănui este un copil al lagărului; el e printre cei puțini care nu au amintiri, pentru care totul se desfășoară în prezent, fiind scutit de nostalgiile unui trecut ce nu mai poate fi recuperat. De altfel, condiția sa e una paradoxală: spre sfârșitul romanului, când așa-zișii prizonieri vor fi eliberați, Ion Alnimănui va alege să rămână în același spațiu, să transforme satul-lagăr într-un loc al viului, mesajul închis în metaforă fiind acela al speranței în valorile unei umanități redescoperite. De altfel, până la eliberare, comandantul nu îi numise niciodată prizonieri, ba chiar ajunsese să pactizeze cu aceștia. Fiecare ins își cunoștea locul și îl acceptase fără comentarii. Mai mult, autoritățile riscaseră pentru micile avantaje ale prizonierilor: își dau acceptul să sărbătorească în sat venirea Anului Nou, de fapt o ocazie de a-și aduce aminte de Nașterea Domnului Iisus Hristos. De multe ori inspectorii veniți de la centru, adesea niște tineri extrem de zeloși dar care nu pricepeau nimic din rosturile comunității, erau preluați de anumite persoane care le arătau doar ceea ce putea fi observat, așa încât mai totdeauna rapoartele scrise erau extrem de favorabile. Oricum, bucuriile oamenilor rămân neînsemnate. Nevoile lor nu sunt de ordin spiritual – e memorabilă explicația dată termenului de “catilocă”: “Catilocile aveau să fie vasele de bază pe toată durata existenței satului-lagăr și poate și mult după. Niciunul dintre prizonieri nu se putea lipsi de acest vas, pe care îl avea cu el oriunde ar fi mers. Catiloca era mai mult decât un act de identitate. Identitatea lor era acum una comună. O formă aproape abstractă. Nici măcar un număr nu mai erau. Erau doar o turmă de animale vorbitoare, purtate de ici-colo, cu somn și mâncare când și când, iar, când nu se putea, se sărea foarte ușor peste. Dar catilocile nu puteau lipsi din dotare. Și apa și mâncarea tot în ele o primeau”. Moartea lui Stalin aduce eliberarea tuturor; cu toate acestea, pentru majoritatea este percepută sub forma unei catastrofe – nu putem trece cu vederea cum se năruiesc planurile lui Trifanov (ostaș în slujba Maicii Rusii, ce își aștepta pensionarea!) cu Katiușa Vasilievna ori disperarea (în parte “teatrală” a Tasiei: “Tătuca nostru a murit! spusese, uluită de această veste Tasia, printre sughițuri lungi, ștergându-și cu o batistă mare, albă, de borangic, de care îi făcuse rost unul dintre copiii pripășiți pe la cantină, lacrimile ce i se scurgeau prin barbă șiroi…”.

Interesantă este figura lui Aliluievici, comandantul lagărului. Autoritatea sa nu e pusă la îndoială de nimeni pentru că el însuși nu se ia în serios decât spre finalul romanului. Două pasaje ne vorbesc despre drama acestui personaj. La început, “numai Aliluievici știa exact numărul locuitorilor din satul-lagăr și câți dintre ei mai erau apți de muncă sau nu. Catastifele lui, caietele cu coperți soioase, bine dosite, nu erau niciodată prezentate la controalele făcute acolo în inima pădurii”. Spre final îl găsim uluit de festele murdare ale realității: “Abia când puse crucea aceea cu creionul chimic în catastif la numele lui Kutâsaev Alibec, își dădu seama Aliluievici câte cruci erau acolo și cât de puțini rămăseseră, în catastiful lui, fără acel semn. Cei vii aproape că nici nu se mai distingeau din mulțimea de cruci. De sus până jos, într-o aliniere destul de relativă, crucile-tremurate, albăstrii, de la creionul chimic, care era mereu înmuiat în gură, ca și cum cer care scria ar fi sărutat viitoarele litere – se înșirau în dreptul numelor. În dreptul fiecăruia, se afla trecută și data când se produce decesul. Altceva nimic.”

“Tobele mute” devin însemnele unei lumi ce și-a autogenerat haosul și nebunia, un moft hâd al Istoriei. Meritele lui Emilian Marcu se leagă de găsirea unei soluții credibile atât la nivelul formei, cât mai ales în problematica de factură existențială a întregului roman. Libertatea conștiinței, puterea imaginației, credința în repere de nezdruncinat compun un parcurs interior ce trebuie asumat cu riscul oricărui sacrificiu.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s