Victor Mitocaru – O istorie vie a revistei Ateneu

O istorie vie a revistei Ateneu

Jubileul revistei “Ateneu” a echivalat cu o sărbătoare de suflet, un prilej nimerit de a-ți recalibra imaginea, deopotrivă pe plan local cât și național. Cu bucurie, redacția prezentului a primit mesaje care ne-au încântat tocmai pentru că acestea nu coborau dintr-un soi de amabilitate colegială, ci erau puncte de plecare al unor aduceri-aminte pline de informații ce ar interesa orice istoric literar. Am revăzut toate aceste rânduri la rece și am înțeles acum poate și mai corect impactul deosebit pe care l-a avut – și sper că încă îl mai are – revista “Ateneu” în cadrul literaturii contemporane. Una peste alta, manifestările “Ateneului” au cuprins și lansarea unui volum semnat Victor Mitocaru, apărut la Editura „Ateneul Scriitorilor” – „O istorie vie a revistei Ateneu”. Am mai scris în alte rânduri despre Victor Mitocaru, o fac cu și mai mare bucurie acum; grație talentului de povestitor, capacității de a pune în ramă esențialul dar și de a nuanța acolo unde “povestea” o cere, îndrăznesc să afirm că Victor Mitocaru era poate cel mai nimerit să aștearnă în paginile unui volum drumul parcurs de Echipa Ateneului. Aș puncta de la început câteva aspecte pe care le găsesc a fi extrem de importante.

“O istorie vie a revistei Ateneu” e deopotrivă o carte scrisă din inimă, dar care poate proba în chip obiectiv adevărul celor afirmate. Un tom care impune, de aproape patru sute de pagini, cu un font poate mai mic decât ne-am fi dorit, această incursiune în laboratoarele “Ateneului” se citește totuși dintr-o suflare. Victor Mitocaru nu complică lucrurile. Domnia sa nu propune scheme interpretative, nu face măsurători artificiale, nu își centrează informația pe tot felul de capitole și subcapitole care să felieze istoria “Ateneului” utilizând mai apoi toate resursele conceptelor criticii moderne. Nu! Și e bine că se îndepărtează de o asemenea manieră! Poate că în viitor se va găsi un altul care să aibă răbdarea de a ne oferi o diagnosticare “ingineresc”-exactă dinspre domeniul metacriticii. Întorcându-mă, consider “O istorie vie a revistei Ateneu” o reușită în manieră călinesciană. Uneltele pe care le folosește autorul sunt dintre cele mai diverse. Acuitatea deosebită pe care o probează se împletește cu varii cunoștințe de filozofie, sociologie, istorie a ideilor culturale și a mentalităților. Victor Mitocaru are această rară abilitate de a se mișca cu voiciune și pricepere în mai multe domenii. Informația se împletește cu destinele oamenilor, fixând obiectul cercetării în chiar realitățile pe care le parcurge. Destinul literar al unei reviste de cultură presupune mai multe paliere. Autorul știe acest aspect și îl urmărește cu întreită pricepere și răbdare. Forțând puțin lucrurile, aș spune că volumul în discuție cunoaște câteva puncte majore de interes: mai întâi, situația social-politică a momentului 1964, prin urmare apariția “Ateneului” chiar de la numerele pilot. Apoi, sunt făcute portretele primelor nume ale redacției, din rândul cărora se distinge figura lui Radu Cârneci, întemeietorul seriei noi a revistei. În altă ordine, sunt puse în discuție legăturile ce se stabilesc între urbe, “Ateneu” și așa-zisa moștenire bacoviană. Firesc, străbătând un șir lung de ani, firul “poveștii” ajunge în prezent. Totodată, autorul problematizează cu inteligență raporturile ce se stabilesc între periferie (marginalitate) / centru.

Am mai spus-o, o voi repeta cu riscul de a supăra: Victor Mitocaru are această știință rară de a întreprinde o cercetare in vivo; explică realitățile (doar în parte!) anului 1964, atunci când fenomenul cultural era blindat de ideologia politică. Unul dintre argumentele esențiale care ar fi venit în sprijinul înființării unor noi reviste de literatură / cultură s-ar fi legat de posibilitatea consolidării propagandei. Noile reviste ar fi putut reflecta în linia partidului interesele clasei muncitoare. Tocmai ieșită din realitățile unui proletcultism imberb, literatura realist-socialistă (națională în formă și socialistă în conținut) începea să manifeste puțină înțelegere pentru cultura înaltă. Autorul punctează și faptul că dintre tinerii de talent care urmaseră școala de literatură puțini au fost cei care și-au urmat aproape instinctual drumul, orientați de propria lor vocație. Alții, în mod nefericit, aveau să își plătească tributul fățiș. În mod firesc, erau pe mai departe anii de-a lungul cărora era condamnată direct obtuzitatea burgheză. Deși prizonieră al unui tip de lectură univoc, poezia lui Bacovia începe din ce în ce mai mult să își facă prezența în contemporaneitate. “Serenada muncitorului” avea să ia locul “Plumbului” sau “Lacustrei”, în timp ce stranietatea poemului “Cogito” oferea posibilitatea unor interpretări convenabile. Una peste alta, legăturile dintre Bacău – Bacovia – tinerii scriitori – nevoia unei reviste care să reliefeze viața culturală a urbei – erau din ce în ce mai evidente pentru Comitetul de partid.  Să nu uit, Victor Mitocaru schițează și portretele câtorva din decidenții momentului. Unii sunt umani, se mișcă credibil pe scara unei societăți aflată în transformare, alții dimpotrivă sunt depozitarii unor sechele dintr-o ideologie ce fusese pierdută poate odată cu moartea lui Stalin. Exista și o a treia categorie, poate paradoxal chiar mai blamabilă decât cea a staliniștilor – cei care făceau totul dintr-un extrem de zel, altfel spus dintr-o frică continuă ce le domina propria existență. Nevoia unei reviste culturale de anvergură era până la urmă resimțită și odată cu dezvoltarea industrială fără precedent a Bacăului. În paranteză fie spus, activitatea cenaclului literar care ființa deja era reflectată într-o pagină supliment a “Steagului roșu” și susținută de Casa Regională a Creației Populare, îndrumată la acea vreme de Radu Cârneci. Toate acestea se închegau fericit și odiseea “Ateneului” avea să înceapă.

Discursul lui Victor Mitocaru realizează un balans inteligent de la istoricul revistei către parcursul literar al membrilor redacțiilor și… înapoi. Imaginea pozitivă de care se bucură “Ateneul” este în bună măsură și rezultatul unor opere de sine stătătoare dar care aveau, până la urmă, un punct de plecare comun. Pagini de literatură importante, aparținând fie lui Radu Cârneci, fie lui George Bălăiță, Ovidiu Genaru etc. sunt re-interpretate, re-contextualizate. Acest nod de interferență, “Ateneul”, urma să ridice noi probleme: “În cadrul inițiativei lui Radu Cârneci nu e vorba de o absolutizare a începutului, ci de o îndreptare a unei situații. O spune chiar în întâmpinarea sa: «Da, în acest început imperios necesar pentru reașezarea culturii românești în tradițiile-i firești, răspunzând în același timp unor imperative moderne, noi am fost primii!» Mai mult, crearea revistei de la Bacău a produs o perturbare în stabilitatea centrului cultural al Moldovei, care era, prin tradiție orașul Iași, unde în urmă cu un secol se înființase «Junimea» și apoi a apărut organul ei de expresie «Convorbiri literare»”.

Fără a greși, putem spune că paginile cărții sunt realmente savuroase, propunând o multitudine de subiecte generate de o singură realitate. Uneori, accentul cade pe om, alteori pe vremurile pe care acesta la străbate; sunt urmărite și consemnate ideologii. Sunt înfierate sau pur și simplu explicate decizii politice. Strict cu impact asupra teoriei și istoriei literare, poate cele mai importante pagini sunt cele legate de folosirea sintagmei de “grupare Ateneu” – “Dacă acum, presupunând că am fi de acord cu existența ei reală, s-ar pune întrebarea de când se poate vorbi de o grupare Ateneu, am cere un răgaz de meditație. E greu de crezut că se poate stabili un moment anume când aceasta se distinge cu ușurință, așa cum ai confirma un fapt de viață. Deși va fi având o istorie, gruparea s-a manifestat mai mult ca stare de viață, așa încât dacă îi presupui suprafața, cu greu îi poți aproxima perimetrul. Ideea de grup care întemeiază și de grupare care confirmă, stingându-se, poate, cu timpul, în pagini târzii, planează departe, dar se agață de cutele memoriei. Datele în care grupul și gruparea sunt menționate în revistă de-a lungul celor cinci decenii sunt puține. Firește, cu totul întâmplător, fără intenția analizei, grupul și gruparea au fost invocate și în discuții ocazionale. Noțiunea de grup pare să nu indice stabilitatea grupării.”

În acest periplu, Victor Mitocaru ne propune să ne amintim cei mai importanți colaboratori ai revistei (printre aceștia Liviu Chiscop, Eugen Budău, Cornel Groapă, Dan Petrușcă, Gheorghi Iorga etc.), dar și de rosturile paginii dedicate învățământului preuniversitar, care avea să urmărească cerințele programei școlare, pagină la apariția căreia au contribuit profesori cu un înalt nivel de pregătire: Ioan Lazăr, Ioan Vicoleanu, Petre Isachi, Sergiu Șerban, Vasile Ciobanu, Ioan Neacșu, Rodica Miron, Ioan Dănilă, Grigore Codrescu, Valariu Traian, Coca Alexandrescu etc.).

Odată cu lectura, străbătând anii, ajungem să evadăm din ideologia comunistă iar începând cu 1990 să cunoaștem o nouă politică… cea a sărăciei; sunt câțiva ani în care revista se zbate pentru a rezista din punct de vedere financiar. După o perioadă de căutări, cu un nou redactor și cu o echipă redacțională care prinde din ce în ce mai clar contur (începând cu 2004), “Ateneul” tinde să redevină ce a fost, un pol al ideilor culturale, un plus al comunității.

Ironic cum îl știm, cu o memorie ce ar face cinste oricui, Victor Mitocaru “îmblânzește” comportamente ori îi “convoacă” pe alții în sfera dinamicului. Face diferența dintre azi și ieri, dintre o societate care se ghida exclusiv după principii (fie acestea mai mult sau mai puțin bolnăvicioase) vs. o lume multinațională interesată exclusiv de avantajele economice. Acum oamenii cu carte ori știința cărții sunt din ce în ce mai rar căutați, puși în valoare. Eventual, de cele mai multe ori, literatura pare să fi ajuns pe mâna veleitarilor, ajungând să constatăm, împreună cu autorul, că explozia debuturilor postdecembriste seamănă supărător cu alfabetizarea din anii 50. Cartea bună rămâne adesea o iluzie; oarecum, citim printre rânduri că menirea actualului “Ateneu” este tocmai aceea de a gira talentul, valoarea, ineditul studiilor, eseurilor ș.a.m.d. E un crez formulat peste timp, în paginile unui volum ce se instituie într-o carte de vizită viabilă atât pentru autor dar mai ales pentru revista “Ateneu”.

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s