Ignatie Grecu de 3 ori

Ignatie Grecu de 3 ori

 

Pentru cei care probabil se vor fi aflând sub semnul unei nedumeriri pe care personal am resimțit-o, voi reține aici că Iordan Grecu, pseudonimul lui Grecu Iordache, s-a născut în anul 1952, la Galați. Debutul poetic vine odată cu antologia „Pagini Dunărene”, Galați, 1971. Ulterior, consemnăm apariții de forță în câteva din revistele culturale de primă importanță: „Convorbiri literare”, „Luceafărul”, „Opinia studenţească”, „Suplimentul Tineretului liber”, „Amfiteatru”, „Argeş”, „Icoana din adânc”, „Flacăra”, „Viaţa Românească”, „Hic ego” –  New York, „Dunărea de Jos”. Volumele de poezie nu sunt nici ele puține: „Bucură-te (poeme)”, Editura „Lumină din lumină”, 1992; “Mierea singurătăţii (poeme)”, Editura „Zidarom”, 1994; “Cântec pentru cnemidă (poem)”, Editura „Zidarom”, 1994; “Hrisov, această zi (stihuri)”, Editura „Migdal” – Korod, 1995; “Stihurile despre nisip (poeme)”, Editura „Sophia”, 2001; “Sipetul de taină (versuri)”, Editura „Ager”, 2004; “Aripă de înger (versuri)”, Editura „Artemis”, 2006; „Lacrimi de mărgean (rondeluri)”, Editura „Artemis”, 2009, Floare de har”, Editura “Semne”, 2012.

Urcușul liric semnat Ignatie Grecul este evident. Sunt convins, poezia sa își va câștiga un loc bine-meritat în registrele deformate ale unei contemporaneități ce își caută mereu drumul. Poemele lui Ignatie Grecul – în prezent călugăr la Mănăstirea Cernica – fac dovada deplină a unei duble maturități: din punct de vedere stilistic, asistăm la un spectacol neoclasic – imaginile artistice surprind o candoare a ființării într-o lume dornică de a-și mărturisi adevăratul crez; pe de altă parte, se lasă circumscrisă de înalta experiență duhovnicească a omului surprins în ipostaza creatoare. Poezia sa este toiag de foc, continuă în plan uman experierea harului divin. Dacă majoritatea vocilor lirice „ce se poartă” se află în labirint, sunt altfel spus prinse în hrubele mitului, versurile lui Ignatie Grecu declamă cu întreită bucurie firescul existenței. Apreciam și cu altă ocazie, este o poezie ce nu își caută extravagant forma. Bogăția de sensuri, temele numeroase, motivele-nucleu suferă pe rând un proces de re-semantizare, dimpreună conturând datele unei existențe ce nu cunoaște nimic artificial.

Vara anului 2014 mi-a prilejuit reîntâlnirea cu Ignatie Grecu grație celor trei volume apărute probabil simultan, la aceeași editură – “RawexComs”: “Altă înserare”, “Steaua mângâierii”, “Cântecul păsării pe acoperiș”. Primul volum adună 80 de rondeluri, în timp ce al doilea cochetează nimerit cu specia sonetului. De altfel, într-o scrisoare, autorul însuși se confesa: “Atât rondelurile cât și sonetele sunt scrise încă demult, pe când trudeam cu entuziasm la versul clasic, plin de o suavă muzicalitate. Le consider, dacă îmi dați voie, soclul pe care se va înălța mai târziu statuia întraripată a păsării de aur ce va să vină, dacă nu a și venit!” În adevăr, pasărea constituie un laitmotiv pentru întreaga sa poezie. Fie apărând explicit, fie aglutinând sensuri dinspre substantive abstracte, pasărea (cucul, privighetoarea, porumbelul etc.) are rolul de a reaminti funcția dublă a îngerului: de a fi vestitor și de a acompania omul de-a lungul încercărilor sale în a se desprinde de zona materialului. Rondelurile sunt pline de o melancolie cuviincioasă, măsurată cu o metrică căpătată din ținuturile anticilor. De altfel, autorul poartă însemnele unui contemplativ. Atunci când este utilizat, imperativul se află la forma negativă, suspendând în acest fel mișcarea: “Nu lovi cu raze-n zbor / Ninsă creanga-mpovărată. / Ea se pleacă legănată, / Sărutată-ncetișor. // Las-o singură să cadă, / Mângâiată lin, ușor. / Nu lovi cu raze-n zbor / Ninsă creanga-mpovărată. / Cântecul pe care-odată / L-am cântat răpit de dor, / Strălucește mândru, iată, / Caer dulce, alb fior, // Tors de-o mână delicată!…” (“Nu lovi cu raze…”) O notă distinctă pentru “Albastre nopți” pe care o voi transcrie în întregime. Corespondențele / sinesteziile literare aduc aminte de “uneltele” simboliștilor și de celebrul vers baudelarian “Parfum, culoare, sunet se-ngână și-și răspund”: “Albastre nopți îmbălsămate, / Cădelnițări pe sus de tei. / Copacii toți sunt plini și grei / De străluciri, de nestemate. // Atinge luna ochii tăi, / Corabie cu pânze argintate. / Albastre nopți îmbălsămate / Cădelnițări pe sus de tei. // Dorm crini pe margini de alei, / Cățui de aur fermecate. / Cu lungi suspinuri picurate. / Te-apropii lin și-ai vrea să bei. // Albastre nopți îmbălsămate!…” (“Albastre nopți”) Poetul, din postura unui sihastru, înalță rugă și imn “Dă-mi, Doamne, viers” Puterilor Divine. În alt registru, e copleșitor portretul “O, Moldavie iubită”, mărturie a unui plai de poveste, ce se desprinde în chip magic din chiar tradiția orală și crezul unui neam încercat.

Sonetele (“Steaua mângâierii”) construiesc concentric, păstrând în centru simbolul puternic al stejarului care se preschimbă tainic fie în casa bătrânească, fie amintește de bătrânul ori bătrâna satului. Figuri ce coboară din arhetip, ele sunt singurele capabile de a intui rostul poeziei – “… În umbra lui se-așterne pașnic drumul / Ducând departe până-n fundul zării. / Atâtea veri și toamne lungi ca fumul / Au ars înalt pe-altarul înserării!… // Dar cine-și mai aduce azi aminte / Că-n trunchiul lui dormind de ani sub coajă / Suspină îndelung icoană veche? // Zidită-acolo de-un bătrân părinte / Să fie țării, în văzduh, de strajă, / Și nouă, celor ce-am uitat, de veghe” (“Stejarul mănăstirii”). Crezul mărturisit este acela că sonetul, comparat cu perla, va străluci mereu prin veacuri, cât timp poetul coființează marea Taină a Dumnezeirii: “Am frânt în două Versul ca pe-o pâne: / «Luați, mâncați, acesta-i trupul meu!» / Prin el se-mparte tainic Dumnezeu / La cei aleși și încă mai rămâne.” (“Am frânt în două Versul”).

Textele celui de-al treilea volum – “Cântecul păsării de pe acoperiș” – ies din sfera poeziei fixe; sensul întregului este tocmai acela de a recupera credibil imaginea lui Dumnezeu. Poeziei i se oferă o micro-definiție – “Urmele de aur / ale unui înger grăbit din cale afară / care venind / a vestit / și s-a dus.” (“Poezia”), în timp ce motivul oglinzii din “Fântânile” aduce aminte de tragicul uman surprins de Blaga în “Paradis în destrămare.” E de notat, simțurile au acces la zone înalte, sunt datele organice ale omului aflat pe calea îndumnezeirii. De fapt, întreaga natură se bucură de primirea Harului, poezia – cântec trebuind să își reverse înțelesurile tainice direct în inima omului.

Nenumărate pot fi comentariile pozitive prilejuite de versurile lui Ignatie Grecul. Paradoxal, textele sunt cu atât mai prețioase cu cât nu se despart de convențiile de bază ale genului liric, ci trădează o normalitate care în timpurile de față ar putea deruta. Dar pentru dreaptă aducere-aminte, miracolul rămâne semnul vieții: “Ridică-se iarăși / o scară luminoasă / pe care suie / și coboară-n voie / un cosmos de îngeri / cântând: // Mila Ta, Doamne!…”

 

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s