Radu Cârneci. Reveniri

Radu Cârneci. Reveniri

 

Nu cu mult timp în urmă am dat peste un articol demn de tot interesul, semnat de Iulian Băicuș prin 2006, publicat în revista “Contrafort” și intitulat “Despre mitocritică, mitanaliză arhetipuri și alți demoni critici”. Studiul își propunea să inventarieze și să “updateze” tendințele ce defineau și încă mai definesc una dintre ramurile la modă ale criticii actuale, arondate mediului universitar – mitocritica. Aplicabilitatea eseului este remarcabilă, întrucât acesta reușește (fie și parțial) să elimine o confuzie terminologică, cea existentă între denominațiile mitocritică și mitanaliză. E cunoscut faptul că la începutul secolului trecut critica literară a descoperit noi căi în exercițiul de decodificare al textului, cât timp acestuia i se aplică o grilă mitică. Una peste alta, dacă am încerca acum să configurăm un spațiu al reinterpretărilor mito-poetice, ar trebui mai întâi să (re)parcurgem câteva titluri reprezentative pentru un asemenea demers: “Dicționarul de simboluri” semnat de Alain Gheerbrant și Jean Chevalier, ciclul de cărți ale lui Gaston Bachelard – în care cercetarea imaginii create pleca de la structura lumii preexistentă lui Socrate, Northrop Frye – părintele criticii arhetipale care trasa o “anatomie a criticii literare”, pornind de la datele imuabile ale acesteia. Chiar de la primul volum, Frye era interesat de structura simbolică a universului poetului William Blake, autorul unui uriaș sistem mitologic personal. Evident, lista ar fi mult mai lungă… Chiar dacă pentru unii saltul ar putea părea uriaș, schimbând registrul dinspre romantic către clasic, fiind atenți în a nu repeta din greșelile trecutului, și mai ales “autohtonizând” metode de lucru, am intuiția unor noi culoare de lectură în poemele (mai ales) de început ale lui Radu Cârneci.

În toamnă, am avut bucuria de a înmâna distinsului om de cultură premiul “Opera Omnia” al revistei “Ateneu.” În acele momente aveam să constat că despre domnia sa s-a scris enorm: adesea laudativ dar nimerit, elogios, rareori angajant, eventual vag sarcastic. Peste toate, Radu Cârneci a devenit cu timpul un însemn despre care am afirmat în mai multe situații că îl poți ocoli, îl poți co-ființa dar ai datoria de a-l cunoaște, de a-i fi înțeles mesajul. Întreaga sa operă formează aproape în chip magic un panopticum, aducând aminte de valorile renascentiste. Dintre toate, iubirea rămâne sentimentul sublim ce înalță spiritul. Înspre o asemenea nimerită concluzie ne duc și cuvintele domniei sale: “Sufletul meu are însă mulțumirea că tot ce am întemeiat s-a ivit și s-a înălțat din iubirea de frumos și adevăr, precepte netrecătoare, care tot de la antici ne vin și poate că și mai departe, dintr-un timp al timpilor, când omul cuvânta cu divinitățile. Da, suntem născuți din iubire, trăim și biruim prin iubire (sfidând ura!) și plecăm cu iubirea-speranță către câmpiile elizee pentru a ne întâlni cu cei de dinaintea noastră, care ne așteaptă. Fără îndoială, puterea iubirii este mult-cuprinzătoare și mult-învingătoare. […] Acest sentiment ființial al ființării stăpânește întreaga-mi creație, rodind cu atentă ardoare în dragostea de țară, de stirpea din care ne tragem, de limba în care locuim (cum admirabil a spus-o – înaintea altora – marele poet portughez Fernando Pessoa)…” În fapt, exact acest panopticum vorbește despre “timpul timpilor”, adună datele unei metafizici alcătuită pe idei și motive recurente, ceea ce demonstrează soliditatea întregii opere. Înțeleg prin acest panopticum o “clădire astfel construită încât interiorul ei (cu aspecte sau materiale documentare) să poată fi cuprins dintr-o singură privire; un al doilea sens, evident, destul de apropiat – Muzeu al cărui interior poate fi cuprins dintr-o singură privire”. Avem de-a face, așadar, cu metatextul, într-o repovestire a unor vremuri ce s-au vrut a fi reînviate încă de la primele volume ale autorului. De-a lungul timpului, criticii literari s-au grăbit să analizeze cu instrumentele specifice particularitățile stilistice ale discursului lui Radu Cârneci. Puțini dintre aceștia au găsit însă de cuviință a nu se apleca asupra ornamentelor; și mai puțini nu s-au grăbit să așeze etichete; ei au fost mai degrabă interesați din a compune Marea Poveste a lumii imaginate dinspre interiorul poeziei. Îmi declar, așadar, disponibilitatea unor reevaluări care să aibă drept puncte de plecare rândurile lui Radu Enescu, Constantin Călin ori Mihai Cimpoi. În prefața antologiei publicată în anul 2004 la Editura „Orion”, Radu Enescu atrăgea atenția asupra faptului că Radu Cârneci face de la primele gesturi literare dovada unei sensibilități echilibrate, cu o certă propensiune către clasicism, manifestând mai mereu mefiență față de modernismul de paradă. “În primele sale volume aria demersului poetic al lui Radu Cârneci era destul de largă. În ode, elegii, imnuri, litanii, invocații, poetul exulta într-un univers edenic în versuri de o frustă jubilație care își aveau temeiul și noima într-o viziune naturistă asupra firii. […] Adesea naturismul alunecă în panteism , prevestind poetul Erosului cosmogonic…[…] Acest lirism al naturii nealterate este solar și silvestru, organic însă și nu doar decorativ, în versuri ce ne amintesc prin rezonanța lor incantatorie descântecele, eresurile și basmele populare, formulele exorcistice sau recurg la un travestiu legendar, mitologic, fie autohton având ca figură centrală pe Zamolxe, fie de proveniență antică fiind populate de Diana, Endymion, Orfeu, Acteon, Apollo, Euterpe, chiar și Zeus, râul Lethe…” Într-adevăr, la Radu Cârneci mitul are o sorginte păgână dar printr-o alchimie ce ar merita decriptată topește reverberații și sensuri (paleo-)creștine. Figura lui Zamolxe domină primele volume și echivalează cu un simbol autoreferențial. Îl avem în “Dor de munți” (“Sunt niște izvoare tainice acolo / lacrimi ale mamei Dochia / și mă ajung ca un blestem dulce / sunt turme de oi argintii / peste pășunea de lună / sunt niște ciobani de timp / și sunt în miezul de piatră / temple în care Zamolxe se bucură / de fiecare moarte a mea / ca de o stea ce se naște mereu. // Noaptea mă afund în Carpați / ca într-o Dunăre de piatră / și mi-e un somn de timp…”), în “Fiul lui Zalmoxe” (“Oh, și simțeam în mine nemurirea / Cu Soarele dansând pe Kogheon / în patru zări eram nemărginirea / de la Zamolxe strălucind și domn”) ori în “Acest cântec” (“Acest cântec îl încep cu o tristețe a frunții / tristețe a duhului. Zamolxe / s-a ascuns în miezul pământului și cade peste sângele meu o durere / iar peste nervi o crustă de timp. // Hei, Înaintemergătorule / unde-ți sunt pașii unde zarea / ucenicii și mai al doisprezecelea / care – singurul – te iubea? / Hei, tu, care n-ai vrut să mă vezi…”). Am convingerea că “întâiul Radu Cârneci” readuce în sfera mitului supratema iubirii. Aceasta nu presupune nici pe departe simpla plăcere și nu se leagă de satisfacerea dorinței, ci e însuși temeiul ființei, e chip al grației și forță motrice universală care tinde către “restarurarea platonicului simbol androgin”. Muzicalitatea intrinsecă e dovada supremă a unor trăiri netrucate, asumate în chip organic. Elementul vegetal comunică către un oracol în permanență deschis marile adevăruri ce așteaptă să fie descoperite / trăite. Uneori, poezia ia forma incantației, alteori o regăsim adormită în jocul sobru al nevoii de autodefinire: “Eu sunt omul pădurilor aspre / ca inima acestui stejar este dragostea mea: / puternică – dar nu se vede / proaspătă – dar nu se vede / adâncă – dar nu se vede / tăcută – și nu se vede, nu se aude…” (“Vers”)  Alteori, același mit vigilent mărturisește volumetrii ce se îngăduie reciproc, sub forma unor rămășițe ale Tărâmului dintâi: “Întâi e o ceață de sunete / în tâmplele noastre / un vuiet de timp / și ne căutăm împrejur aripile. // Văd trupul tău, statuie abia terminată / iar mâinile mele alungă urmele dălții / și iată e necesar să-ți rotunjesc umărul / cu buzele – și-mi sângerează. // Trece printre noi începutul de zbor / apoi brațele vâslesc aerul cuprinzându-se / zburăm. Și pământul se depărtează în sine / și ne aprindem unul în altul și strălucim…” (“Mărul de aur”) sau “Zid al trupului meu străvechi / al duhului din totdeauna / iată-mă aici lângă morminte. // În pământ sunt aripi de vulturi. / În cruci aripi de vulturi împletite. / Peste tot moartea-n gheare de vulturi. / Cineva mă cheamă. Cineva mă aude. / Ochiul ierbii e limpede și veșnic / în el voi intra lacom de întrebări. / Iată sfinții coborând de pe ziduri / întinerind, bucurându-se de sosirea mea / îmbiindu-mă să intru în timp. // O, pământ! O, vulturi de pământ! / Iată liniștea cuprinzându-mi genunchii și umerii / iată-mă în taina de clopot! Amin…” (“Biserică în munți”)

Radu Cârneci ar putea avea un “destin canonic” și prin această reorganizare interpretativă a primelor volume ce nu sunt cu nimic mai prejos decât tomurile de mai târziu – ce mărturisesc priceperi măiastre în știința poeziei cu formă fixă. Marele Cânt nu începe abia odată cu rescrierea volumului “Cântarea cântărilor”, ci cu “Imnul Soarelui.” Am să închid acest crez formulat explicit odată cu rândurile dedicate poetului Radu Cârneci de către Adrian Dinu Rachieru (în volumul “Generația orfelină”): “O poezie întomnată, lirica lui Radu Cârneci, grav-elegiacă, sondând timpul interior, este mai complexă decât se crede; poetul obligă la reevaluări. Clasicist incurabil, pătruns de grijă bibliofilă, Radu Cârneci și-a domolit arderile, deși invocă obsesiv, cu o seducătoare eleganță a spunerii, în poeme frumoase, fluente, copleșite de melancolie și conservând o luminozitate ritualică , germinativă, bolnavă de panteism «a iubirii pasăre albă»”. Sunt primii pași către o asumată mitocritică a poemelor lui Radu Cârneci…

 

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s