Miruna Vlada – Bosnia. Partaj

Partaj

 

Pentru cei care au rămas conectați la realitățile literaturii contemporane, numele Mirunei Vlada nu mai constituie o surpriza. Dimpotrivă, parcă împotriva propriei voințe, succesul autoarei sfidează normalul și atacă zonele cele mai înalte. Formată la Cenaclul Euridice coordonat de Marin Mincu, poezia Mirunei Vlada surprinde încă de la debut, odată cu “Poemextrauterine” la Editura “Paralela 45”, cartea fiind apreciată prin câteva premii naționale. A urmat la “Cartea Românească” volumul “Pauza dintre vene”, însoțit și de o variantă audio. O aflăm mai apoi pe scriitoare în postura de inițiatoare a numeroase evenimente culturale, moderând lecturi și dezbateri de poezie, ducând poezia în spații neconvenționale, propunând experiențe inter-art.

Mă aflu acum în fața ultimului volum – “Bosnia. Partaj”, Editura “Cartea Românească”, 2014 – despre care preconizez că se va vorbi mult timp de aici înainte. E o carte a neconvenționalului, o carte a experienței totale, în parte datorată doctoratului în relații internaționale, cu o cercetare despre europenizarea Bosniei – Herțegovina. E o carte-șoc care mărturisește în primul rând drama individului căruia îi lipsesc reperele asumate existențial. Suntem într-un no man’s land continuu revendicat, un teritoriu însângerat, ale cărui răni nu par a se vindeca vreodată. Consultând primele recenzii, am observat cum, indirect, criticii noului val au încercat să de-structureze, să caute mecanisme, să-i fixeze nexurile. Personal, aș privi mai degrabă acest excurs într-o lume a violenței drept o formulă de căutare a propriei identități. Deși suntem în genul liric, pare că scriitoarea împrumută ceva elemente din funcția de regie a unui supranarator, în timp ce într-o manieră personală, extrem de inteligentă, efectul imaginilor artistice este deosebit de puternic. Avatarurile eului par a dezvolta în progresie geometrică tragedii nebănuite ale căror explicații nu se regăsesc niciunde. Însă peste toate, discursul rămâne veridic. Mă gândesc că Miruna Vlada inventează practic poezia-document (țin totuși să accentuez faptul că m-am oprit la “realitățile literare”, nedorind să polemizez în niciun fel problemele exclusiv politice); consultându-i blogul, am dat peste câteva rânduri ce pot constitui un nimerit punct de plecare: “Am schimbat mai multe gări în ultimele săptămâni. Am rămas şi am plecat. Ljubljana, Zagreb, Sarajevo, Graz, Viena. Şi eu când schimb gările între ele, înţeleg tot felul de lucruri, descâlcesc (vai, ce îmi place acest cuvânt!). Intru şi ies din toate gările acestea aşa cum intră păpuşile Matrioşka una în alta, şi până şi cea mai mică o conţine în ea pe cea mai mare. Penultima scrisoare v-o trimit din drumul spre Sarajevo. E un drum lung, are multe ocolişuri, dar trece mereu pe acasă. Şi imediat ce am ajuns aveam să descopăr o coincidenţă, un fel de «acasă» – pe 25 noiembrie, ziua când ajungeam în gara din Sarajevo, era chiar ziua Republicii în Bosnia. Iar pe 1 decembrie, ziua în care plecam din Sarajevo, era ziua naţională a României. Ca un vals de la o naţiune la alta. ” (fragment extras din notele de jurnal postate în data de 28 noiembrie 2014) – e o călătorie regresivă, ce nu presupune spațiul ci recuperarea unor amintiri.

“Partajul” imaginat e un război de destrămare: “partajul e un război de destrămare. / al fostei Iugoslavii și al fostei femei din mine. // partajul meu e patria mea mâncată de molii. / tot ceea ce am câștigat prin luptele noastre separatiste. // bosnia e un partaj. 6 litere ca 6 state ale fostei iugoslavii. // asta trebuie să rețin de aici. tot ceea ce vom putea fi – e al fostei. totul aparține fostei.” Bosnia e “capitala” blestemului, un alt Turn Babel care și-ar putea găsi izbăvirea doar în chip miraculos; în Bosnia poate fi imaginată o alteritate schizoidă, un punct terminus ce sucombă în absența armoniei. Sufletele oamenilor sunt clar deformate, destinul individului își pierde concretețea în fața voinței unei istorii prescrisă după socoteli transfrontaliere. Femeile care apar poartă câte un nume – dar ce folos, acesta nu pare a fi mai mult decât un cod, o cifră de identificare. Pe rând, Masha, Amira, Hatidza, Zahida, Bjanka, Seneda, Nezira, Selma, Aida, Jacqueline, Elmina, Marijana, Alma, Tatjana, Nina își “istorisesc” ceea-ce-rămâne-în-afara-cuvântului iar cititorului i se reamintește că “victimizarea e / ca un chirurg nepriceput / care îți mutilează / cel mai sănătos / organ”. Forțând o altă comparație, “Bosnia. Partaj” reface parcă după legi cinematografice călătoria unui Ulise ce își caută patria, ascultând neîntrerupt teroarea istoriei. E o muzică atonală, disonantă, care imprimă individului asocierea paradoxală dintre lentoare și disperare. Iar un asemenea Ulise ce își adună pașii ascultând “Metastazele” lui Xenakis declară intertextual “eu nu pot ajunge în Bosnia […] am hipermetropie de când sunt aici / văd doar câteva obiecte și gesturi, niște pași și câteva cărți traduse. / totul e o traducere. eu nu sunt aici. cum să înțeleg eu limba asta? / știi să numeri pe degete câte Bosnii ai întâlnit aici?”

Masha e convinsă că Bosnia nu e altceva decât un spectacol pentru Occident, e cel mult o piață de desfacere post-war în cadrul căreia nu trebuie să uiți niciodată că “începi să te aperi fiindcă începi să ataci” și că “…într-o Europă cu unghiile frumos tăiate / noi suntem bucata aia care își / roade unghiile până la sânge / care își roade granițele până la sânge / după naționalism nu ne mai rămân decât cimitirele / unde stăm unii peste alții // țara mea plină de glorii / țara mea mâncată de molii / țara mea născută din fobii / țara mea rămasă fără jucării.” Textele sunt precum drifturile sardonice ale unui destin întors, cât timp “Identitatea a fost cea mai mare calamitate, dintotdeauna. Ești în centrul lumii sau nicăieri. / Noi cu asta ne ocupăm. / Deschidem fabrici de identitate. / Multinaționale ce produc identitate pe bandă rulantă. Sporim producția secol după secol.” Concluzia se impune de la sine: “Când totul e multiperspectival / totul ucide”. Purtând un moto din Jung – “Orice formă de dependență este rea, indiferent dacă narcoticul este alcoolul, morfina sau idealismul” -, “Lucrurile care nu se văd, se uită” e poate unul dintre textele cu un impact extrem de puternic, deoarece face trimitere la Comisia internațională a persoanelor dispărute, o organizație ce și-a dedicat activitatea problematicii persoanelor dispărute ca rezultat al conflictelor armate. Aflăm că misiunea sa principală ar fi fost să ajute guvernele la exhumarea gropilor commune și identificarea ADN-ului, oferind în același timp sprijin familiilor pentru o mai bună identificare a cadavrelor. Cifrele vorbesc de la sine despre dimenisiunile “catastrofei” / genocidului: până în anul 2011 fuseseră identificate 16289 de persoane doar în spațiul Iugoslaviei. Rămășițele umane ce nu au putut fi încă recunoscute sunt păstrate în frigidere speciale în localitățile Podrinje. Textele sunt însoțite de note de subsol binevenite, care configurează corect amploarea tragediilor. Mai mult, Miruna Vlada întrețese și versuri-manifest, aparținând unor intelectuali ce s-au jertfit pentru libertate și pace.

Interesantă este și așezarea “în oglindă” a celor două părți constitutive ale volumului – după Ich bin Bosnia urmează “Partaj, mon amour”, mica poveste a despărțirii unui cuplu. De la o simulată discuție în contradictoriu pe facebook (“in diese schwartze Zimmer”), ajungem la jocul negru de cuvinte din “mesajul laptopului referitor la semnalul de wi-fi, dar eu știu că se referă la tine // this service is unavailable in your area / or it is restricted due to weather conditions.” Vidul ajunge să stăpânească o lume ce altădată adăpostea filosofia jumătății care încă mai empatiza cu utopia: “hai să scoatem pragurile de la fiecare cameră / nu mai au ce să delimiteze / nu mai există înăuntru și în afară / noi construim acum o casă a lui «afară» / nelocuibilă / ininteligibilă / nu trebuie să se așeze nimeni pe patul acesta / am lăsat doar scândurile / vopsim totul în culori stridente / în țipete insuportabile / […] / am dezmembrat tot spațiul. / golul e noul proprietar” (“Partaj 1”).

Închid această prezentare apelând pentru încă o dată la rândurile postate pe blog: “Să te apuci de scris e adesea o formă cumplită de cruzime. Iar scrisorile sunt de două ori crude – o dată pentru scris în sine, şi a doua oară pentru că îţi actualizează depărtarea. Când scrii, simţi pe viu că eşti la capătul celălalt şi că te apropii de tot ce e în jur doar privind depărtarea în ochi. Când scrii, te plimbi de la un capăt la celălalt. Şi te dor ochii. Dar aceasta este poate cea mai semnificativă formă de violenţă a omenirii. De a alerga necontenit de la un capăt la celălalt”. “Bosnia. Partaj” e poate cea mai veridică scrisoare trimisă din iadul deznădejdii. Ce imagine cumplită în “Copiii sunt mereu pregătiți de sfârșitul poveștii, / pentru că acolo e ora calmă a închiderii de cerc, / pentru că de acolo somnul e o groapă mare plină de miere / în care se pot cufunda cu ochii închiși, / cu brațele deschise larg.” (“Partaj 8”)

 

Marius Manta

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s