Prefata la cartea semnata de Dan Movileanu – Alfabetul disperarii

Poeme cu tâlc despre recucerirea Agorei

Apariția acestor poeme în volum echivalează ea însăși cu o pagină așezată parcă sub semnul alegoriei ori al unei povești ce își va deșira continuu înțelesurile. După cum aflăm din scurtul “argument” al autorului, rândurile prezentei cărți au fost încredințate în marea lor majoritate Editurii “Junimea” încă din 1979, acolo unde au fost refuzate de un juriu condus de Constantin Ciopraga. Aș îndrăzni acum să amintesc că nu toate pariurile reușesc, literatura contemporană (mai ales!) fiind plină de exemple. Desigur, în 2015, numele lui Dan Movileanu este cunoscut cercurilor literare; prezent în reviste, la întâlniri culturale, argumentele sale conduc mai totdeauna spre puncte forte ale unei gândiri multistratificate, de sorginte filosofică.

Excursul liric pe care ni-l propune este până la urmă unul atemporal, dezinteresat de aspectele efemere ale existenței. Acest “alfabet al disperării” impune re-orientarea întregii ființe către unicul ei scop, acela de a-și reformula rostul în proximitatea transcendentului. Aproape paradoxal (deși evident, “tehnica” nu este nouă), Dan Movileanu îmbină cu inteligență cultivată rațiuni discursive adesea sentențioase cu misterele poeziei. “Sferele de cunoaștere” pleacă inițial de la imagini artistice simple dar care inter-dialoghează în cadrul aceluiași volum ori, prin trimiteri potrivite, generează coduri intertextuale. “Fluture cu aripa-n pământ” ar putea juca rolul unei încifrate arte poetice: “De departe, de foarte departe / am auzit nimfa în crisalidă cum bate, // clipe lungi ca frunzele au început să se scuture / până ce ea a devenit fluture, // până ce am înălţat acest parfumat eşafod, / fiecare aripă din cuvânt să dea rod // am bătut în aer bolţ după bolţ, / ea m-a privit de după fiecare colţ // m-a mângâiat fericită pe menisc / să pot alerga prin această câmpie de risc, // să pot alerga prin livezi şi prin pădurea nebună, / m-a privit de după stele şi lună, // când am ascultat căţelul pământului cum latră, / m-a privit de după fiecare piatră, // am urcat pe munţi şi m-am prăbuşit pe nisip, / m-a privit de după fiecare chip, // ideea de zbor a început să se nască, / ea m-a privit de după fiecare mască, // mi s-a aşezat pe ochi, pe umeri, pe arc şi pe scuturi, / când am început vânătoarea de fluturi, // mi-a cerut să vânez doar sfinxul cu aripi deschise / spre miezul atâtor raiuri promise, // am bătut în aer şi-n apă cui după cui / să vânez sfincşii alergând hai – hui. // Mi s-a aşezat pe ochi, ca o lacrimă exaltată, / până ce s-a transformat în săgeată. // i-am spus: e departe, e foarte departe / senina mea moarte, // deşi cât un pai de trestie sînt, / fluture cu aripa-n pământ”. Din aceeași categorie este și “Bicefala” ori “Scrisoarea a III-a” (despre poeți). “Într-o zi, cândva” prezintă o lume a interioarelor iar imaginea tatălui este reluată mult mai amplu și cu un plus de dramatism în chiar poemul “Tata”, textul care – fie-mi admis – m-a încântat cel mai mult! Pe de altă parte, Rugăciunea Domnească apare reformulată greoi și gratuit ludic în două poeme. Dincolo de acestea, mult mai nimerită este “invocația” din Doamne, // abia acum / plânge-ţi fiii, / după chipul şi asemănarea, / faţă către faţă, // nu mă lăsa singur / în pustiu, în inima întrebării, / nu-mi pecetlui fruntea, // Să mă pot trezi la timp!”

Apariții de o clipă prilejuiesc amintiri proscrise ori devenite tabu pentru societatea transfrontalieră a prezentului, însă chiar aceste flash-uri impun reordonarea firii umane în consensul unor adevăruri experiate. Trecutul rămâne de altfel congestionat de o cromatică apăsătoare. Roșul este blestemul unui timp trecut cu forța de a se reîntrupa: “Spre seară am plecat cu toţii către casele noastre de culoare roşie şi nu ne-am mai vindecat”. Exprimarea nuanțată a feminității din “Ea” – “Ea era ca o boabă de rouă pe buza unui călător într-un deşert de cenuşă, / ca fluturele fulg de zăpadă pe aripile unui porumbel care învaţă să zboare, / numele părinţilor în gura orfanului, / numele tatălui pe limba unui bastard, / floarea care vindecă roua sângerândă a unui suflet rănit de viaţă, / ideea de zbor în neuronul unui şarpe de casă, / mirul care se aşează dimineaţa pe cupola unei bisericuţe de lemn, / îngerul păzitor al unui copil care învaţă să zâmbească, / e umbra lui Dumnezeu pe obrazul Fiinţei…” ori tot ciclul „Vânătorului de fluturi” (atitudine de sorginte donquijotescă) întregesc fericit volumul.

Ceea ce m-a bucurat cel mai tare este realitatea conform căreia scrisul lui Dan Movileanu nu îmbracă haina niciunui curent literar. El este în același timp și postmodern dar amintește și de generațiile ’60 ori ’80. Cuvintele sale în parte vizionare echivalează cu un ultimatum – revenit în Cetate, singura misiune a filosofului rămâne aceea de a (o) anima.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s