Gh. Macarie – Pictura sau destin. Aurel Baesu (1896-1928)

Sub semnul excepționalului, un album-monografie

Aurel Băeșu (1896-1928)

 

 

L-am cunoscut pe Gheorghe Macarie relativ târziu, indirect, pornind de la articolele pe care domnia sa le semna în ″Cronica″ iar mai apoi grație celor două cărți–monument dedicate barocului românesc – ″Barocul – artă și mentalitate în artele vizuale ale epocii lui Vasile Lupu″ (Editura ″Cronica″, Iași, 2005) și ″Trăire și reprezentare – barocul în artele vizuale ale Moldovei sec. al XVII-lea″ (Editura ″Tehnopress″, Iași, 2008). Am apreciat de fiecare dată structura unui parcurs cu caracter ştiinţific care urmăreşte nu doar să arate într-o manieră impresionistă ci să aşeze cadrul barocului cu priceperea şi instrumentele specifice istoricului și criticului cultural.

Mai multe despre personalitatea multistratificată a universitarului ieșean aveam să aflu din ″Enciclopedia personalităților din România″, lucrare din 2012, aflată la ediția a VII-a, avându-l drept fondator și editor pe Ralph Hubner. ″Who is who in Romania″ echivalează cu o enciclopedie ce conține 8100 biografii standardizate. În ciuda acestui format voit non-subiectiv, numele lui Gheorghe Macarie nu avea cum să rămână neobservat. La rândul meu, nu pot să trec cu vederea câteva puncte de reper ale unui parcurs ilustru: profesor universitar la Facultatea de Litere în cadrul Universității ″Al. I. Cuza″, ulterior profesor la Facultatea de Teologie, termină încă de timpuriu două doctorate – cel de-al doilea la Cluj, în Istoria artei. Din 2003 este expert pentru cartea veche românească și străină, 2006 – expert al Ministerului Culturii în probleme de pictura sec. XIX și perioada interbelică, 2008 – expert în monumente istorice. Apropiat deopotrivă literaturii și artelor plastice, aspectelor de teologie ce își îmbină înțelesurile cu fundamente filosofice, Gh. Macarie a debutat literar în 1965 în ″Iașul literar″, de-a lungul anilor colaborând la varii reviste de cultură, printre care voi aminti de această dată doar ″Convorbiri literare″, ″Cronica″, ″Ateneu″, ″Columna.″ Aparițiile în volum impresionează la rândul lor și demonstrează o anume credință – e un drum prefigurat, recunoscut prin premiul acordat, în 2010, de însăși Academia Română. Voi menționa titlurile acestora și anul apariției: ″Sentimentul naturii în proza românească a sec. XIX″ – 1978, ″Geografie literară – orizonturi spirituale în proza românească″ – 1980, ″Dimitrie Hârlescu″ – 1986, ″Între literatură și arte plastice″ – 1997, ″Mănăstirea Horaița″ – 1997, ″Interferențe spirituale italo-române″ – 2002, ″Ansamblul mitropolitan Iași″ – 2004, la care vom număra și cele două lucrări dedicate barocului, indicate anterior. La această listă impresionantă, în 2014, se adaugă și subiectul prezentării de față, albumul-monografic dedicat lui Aurel Băeșu.

Cartea apărută în condiții excelente întruchipează rarisima întâlnire virtuală dintre Aurel Băeșu și cel care-i reface viața pas cu pas – Gh. Macarie. Intitulat ″Pictură sau destin″, acest studiu amplu pleacă de la premisa că opera lui Aurel Băeșu trebui imediat re-″lecturată″, valorificată într-un nou context istoric-cultural. Structura cărții este de factură clasică, interferând cu pricepere aspecte ce vin dinspre patru direcții complementare. Un prim capitol trasează reperele vieții pictorului și punctează aspirația neîntreruptă către artă. Următoarele două capitole investighează tehnici arondate portretului și peisajului, cu mențiunea unor contextualizări fericite și așezări în oglindă pentru arta românească și impresionismul european. Extrem de interesante sunt considerațiile cuprinse în subcapitolul dedicat ″metamorfozelor luminii″. A patra incursiune privește interioarele unui atelier aflat în continuă transformare dar care nu își uită specificul național. Valoarea i se certifică prin noțiuni de dor și echilibru, filtrate de interferențe tragice apărute dinspre biografia pictorului.

Din start, poate ar trebui apreciat stilul clar, coeziv, concis al unui critic de artă ce nu pune preț pe neologisme ori termeni ostentativ-specifici domeniului picturalului. În timp, o atare atitudine va conduce, probabil, către redescoperirea lui Aurel Băeșu de middle-class-ul iubitor al unor forme credibile de cultură. La prima vedere capitolul dedicat vieții pictorului urmărește liniar punctele de cotitură, evenimentele ce au avut efecte asupra tuturor avatarurilor unui portret. Aspecte nefericite, dramatice în evoluție sunt urmate de momente de tihnă, chiar urcuș. Rămas de timpuriu orfan, copilul avea să dezvolte un complex al abandonului. Va fi crescut de o bunică săracă și avea să deseneze într-o magazie ce juca rolul unui atelier improvizat. Înscris ulterior de o rudă din partea mamei la Școala de Belle Arte, peste ani îi va absolvi cu brio cursurile. Școala de desen din Iași era tributară unor metode clasice, parțial învechite – aflăm că ″profesorii erau formați în principalele centre artistice europene, în special în cele ale spațiului artistic german. Prima tirania desenului exercitată de C. Artachino, după colecția de ghipsuri, reproducând ilustre modele antice, fie că era vorba de busturi și elemente anatomice disparate sau siluete și grupuri monumentale ca Gladiatorul sau Laokoon.″ Extrem de importantă se va dovedi a fi expoziția programată pentru 10 mai 1916. Deși amânată, aceasta se va dovedi pentru Băeșu un prim succes. Însăși Regina Maria avea să îi rețină / cumpere două dintre tablouri. Totodată, peisajul întrunea aproape nouăzeci la sută din lucrările prezentate – Băeșu expunea 73 de tablouri iar colegul de generație, A. Bălțatu – 75. Această proliferare a peisajului în târgul Iașiului a constituit implicit un act de protest față de metodele impuse în școală. Din nefericire, această perioadă a schimbărilor intră sub zodia nefastului – România avea să intre în Primul Război Mondial. Situația lui Aurel Băeșu e la un pas de a se complica, însă în ultimul moment este trimis în spatele frontului, acolo unde, alături de alți tineri pictori, aveau misiunea de a surprinde prin desen fața crudă a războiului dar și patriotismul combatanților. Cu acest prilej, interesante par rândurile lui Crainic care afirma: ″se pare că pictura propriu-zisă își pune speranțele ei de poezie și naturalețe în Bălțatu și Băeșu, două fragede revelații pe care n-am vrea să le abată uimitoarele succese recoltate.″ Cum era firesc, 1919 avea să presupună noi orizonturi. Ulterior, Gh. Macarie va accentua importanța expoziției ″Trei crai de la răsărit″ – moment al deschiderii totale către arta mare. Gh. Macarie se oprește asupra multor evenimente cu ecouri dintre cele mai (ne)faste: îl aflăm în ipostaza inedită în care va salva de la moarte o fată, sunt trecute în revistă călătoriile în străinătate, sunt aduse la viață, pe rând, târgurile / orașele dragi (Fălticeni, Iași, Piatra-Neamț), precum și prieteniile cu oamenii locului, personalități care au reușit în măsură mai mică sau mai mare să traverseze timpul. Dintre acestea, de remarcat prietenia cu Sadoveanu, cel care avea să opineze în articolul ″O expoziție de pictură la București″: ″… văd acele minunate colțuri de munte din valea Moldovei ori de pe Siret, clipe fugare de lumină și de umbră, în grăbita vâltoare spre moarte, fragede evocări din anii propriei noastre tinereți. Iată răsărituri și amurguri, pâcle ușoare în fund de zări, o margine de sat, un interior din dumbravă, o scânteiere de apă, siluete de copii…″ De consemnat și episodul unei iubiri de-o clipă, mai mult închipuită, între pictor și fata lui Sadoveanu. Peste acestea, episoadele de boală / reviriment, precum și refuzul (ce îl va afecta în chip deosebit) autorităților din Fălticeni la propunerea de a picta biserica Adormirea Maicii Domnului.

După cum am lăsat să se înțeleagă, într-un capitol aparte este analizată ideea de portret, așa cum a înțeles-o Aurel Băeșu. Ne oprim în special asupra unor picturi precum ″Ciobanul din Almaș″, ″Savin de la Dorna″, ″Maica stareță″, ″Copilul nimăuia″. Rețin: ″Supremă ironie, personajul Ciobanul din Almaș personaj arhaic, încărcat de ani și amintiri, încă verde la vârsta sa, ține în mână un toiag, mai degrabă un impresionant însemn profesional decât sprijin la senectute; felul în care îl ține, cu o îndărătnică măreție conferă nodurosului accesoriu prestanță de sceptru. Ochii reflectând dârzenie, dar și o dureroasă imersiune în trecut îi relevă aceeași dramă a rămânerii în urmă a condiției sale sociale – a lui dar și a semenilor săi… Tristețea devine o dominantă, un laitmotiv în fizionomia aparițiilor rurale. Rareori autorul ne reține doar prin planul fizionomic, tributar pitorescului. […] O evaluare a elementelor dramatice ale portretelor de țăran evidențiază majoritar ipostazele senectuții. Majoritar dar nu unanim. Portretul lui Savin de la Dorna are ca subiect un adolescent, fiul unui oier din Căzănești, comuna Dorna-Arini, pictat prin 1923-1924.″

Această incursiune inteligentă în lumea lui Aurel Băeșu, aparatul critic pe care îl propune lucrarea, deopotrivă cu o cronologie completă dar și cu o listă a ilustrațiilor / reproducerilor (ne sunt indicate tehnicile, dimensiunile, locurile unde se află) formează un tot unitar capabil a propune un nou Băeșu, parcă mai ușor vizibil și deloc contrastant cu contemporaneitatea-i europeană…

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s