Rudolf Suțu – Iașiul în memoria unui etern prezent

Iașiul în memoria unui etern prezent

 

Este general cunoscut – tot netul o știe! – că memoria este un proces psihic care constă în întipărirea, recunoașterea și reproducerea senzațiilor, sentimentelor, mișcărilor, cunoștințelor etc. din trecut. Memoria definește dimensiunea temporală a organizării noastre psihice, integrarea ei pe cele trei segmente ale orizontului temporal – trecut, prezent, viitor. În câmpul psihologiei aplicate, memoria este procesul în care informația este codificată, stocată și ulterior recuperată. Codificarea permite informațiilor din lumea exterioară să ajungă la cele cinci simțuri în formele de stimuli chimici și fizici. În această primă etapă informațiile trebuie să fie schimbate, astfel încât să poată sa fie puse în procesul de codare. Depozitarea este a doua etapă sau proces de memorie. Aceasta implică faptul că informația este menținută pe varii perioade de timp. În cele din urmă, al treilea proces echivalează cu recuperarea informațiilor care au fost stocate. Unele încercări de recuperare se pot realiza fără efort, datorită tipului de informații, în timp ce alte „rememorări” cunosc un grad mai înalt de dificultate. Din punct de vedere al procesării informației există trei etape principale în formarea și recuperarea memoriei. Pe de altă parte, pierderea memoriei este descrisă ca uitare sau ca o tulburare medicală, amnezie. Printre rânduri ne putem da seama că, datorită memoriei, ființa noastră psihică, eul, dobândește continuitatea identității în timp. Fără o asemenea dimensiunea mnezică, am trăi numai prezentul clipei, am fi în permanență puși în fața unor situații noi, pentru care nu am dispune de nici un fel de experiență elaborată, de nici un procedeu de abordare și rezolvare, ne-am zbate permanent în jocul încercărilor și al erorilor, adaptarea devenind, practic, imposibilă.

Funcția memoriei devine, așadar, o condiție indispensabilă a existenței și adaptării optime. Ea se datorează plasticității creierului – proprietatea de a-și modifica starea internă sub influența stimulilor externi – și capacității lui de înregistrare, păstrare și reactualizare a „urmelor” acestor stimuli.

Memoria umană a cunoscut o amplă dezvoltare istorică, în cursul căreia și-a restructurat atât schema de funcționare internă, prin trecerea de la forme imediate la forme mediate (prin limbaj și procedee mnemotehnice de natură logică), cât și aria de cuprindere, ajungând să înregistreze și să conserve informații despre toate genurile de fenomene și evenimente, precum și întreaga gamă de experiențe, accesibile la nivel individual și comunitar. Latura remarcabilă a evoluției memoriei umane constă în diferențierea și individualizarea capacității reactualizării, care permite valorificarea propriu-zisă a informației și experienței stocate, și desfășurarea unor activități mintale autonome, în care trecutul se leagă de prezent, iar prezentul de viitor.

Parcă mai pregnant decât altădată, în special editurile mari mizează pe cărți de memorialistică. Vrând-nevrând, îmi aduc aminte de succesul deosebit al Ioanei Pârvulescu cu „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”, cartea căreia i-au urmat „În intimitatea secolului 19” și „Întoarcere în secolul XXI”. Nu mai vorbim de „Jurnalul” lui Arșavir Acterian ori de însemnările Reginei Maria, cele din urmă devenind de-a dreptul un eveniment cultural de primă mărime care a „satelizat” alte câteva subiecte. Din aceeași categorie ar putea fi „Podul Mogoșoaiei. Povestea unei străzi” (Gheorghe Crutzescu), „Bucureștii de altădată” (Constantin Bacalbașa), „Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București” (Constantin Beldie). Desigur, lista ar putea fi cu mult mai lungă și, firesc, încărcată de subiectivitate. Sunt cărți care recompun atmosfera unei perioade, spațiul și timpul glisând între real și imaginar. După cum e firesc, multe dintre acestea mizează pe un ton confesiv, cointeresat de a stabili o legătură directă cu cititorul. Marele avantaj ar fi tocmai faptul că cititorul în discuție poate veni dinspre orice domeniu și poate arunca în „lupta” cu obiectul cărții suma cunoștințelor și abilităților sale de interpretare. Volumele menționate nu reclamă în imediat un lector specializat în domeniul criticii ori al istoriei literare, tablourile ori personajele surprinse „în epocă” conturând extrem de verosimil tușe general admise de marele public.

În tot acest spațiu livresc, interesat de a recompune mai întâi de toate Bucureștiul interbelic, un loc aparte îl ocupă volumul „Iașii de odinioară”, apărut la Editura „Corint” în 2015. Ediția de față cuprinde mare parte a însemnărilor / articolelor apărute în cele două volume din 1923 (Tipografia „Lumina Moldovei”) și 1928 (Editura „Viața Românească”). Autorul rândurilor – Rudolf Suțu (1880-1949) cunoaște un statut deosebit. Deopotrivă prinț și cronicar, are mai rara capacitate de a-și surprinde orașul iubit în toate amănuntele sale, diagnosticând cursul evenimentelor, stabilind legături în cadrul societății contemporane. Pare că nimic nu este lăsat la o parte. Rudolf Suțu e interesat deopotrivă de casele frumoase ce se află de-a lungul străzilor principale, de grădinile vremii, combină inteligent amintiri personale cu istorii preluate de la părinți, bunici și străbunici, toate acestea scoțând în evidență mecanica socială a momentului. Tot acest interes față de Iași e cumva explicat în prefața semnată de Radu Negrescu – Suțu, nepot al autorului. Prefațatorul reface istoria familiei, consemnând îndeosebi performanțele politice ale lui Alexandru Vodă (străbunicul lui Rudolf Suțu), cât și continuitatea interesului față de cultură în marea familie a dragomanilor.

„Iașii de odinioară” adună în paginile sale, în tușe groase ori mai fine, rânduri despre Familia Regală, boierimea vremii, până la varii clase / pături sociale – moșieri, francmasoni, artiști, profesori, preoți, beizadele. În marea galerie a personajelor „analizate” apar, evident printre alții, Mihai Eminescu, George Enescu, Spiru Haret, Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Matei Millo, Badea Cârțan, Barbu Lăutaru. Lista e completată de oamenii importanți ai Iașilor, plus: chipuri de femei a căror frumusețe a răpit inimile multora, cofetari și patiseri, ingineri, oameni joviali („de spirit”), politicieni care anunțau / prefațau noua politică, până la… escroci, tâlhari la drumul mare ori apariții unice – precum cea a călăului Gavril Buzatu: „… armașul să meargă el însuși la închisoare și să întrebe pe toți clienții săi de acolo, care dintre ei ar voi, în schimbul capului său și al libertății, să îmbrățișeze frumoasa meserie de… călău, care era vacantă. Refuzară toți. Unul singur primi și acela fu Gravril Buzatu, un țigan colos la trup, slut la față și cu o privire fioroasă de te vâra în friguri la cea dintâi căutătură”. Instituțiile orașului nu au fost uitate nici ele, fiind în marea lor majoritate inventariate. Aflăm cum, pentru vremea sa, Institutul de Anatomie „era unicul din Europa, având instalații speciale pentru manipularea cadavrelor astfel: cadavrele erau trimise pe vagonete prin galerii subterane, urcate printr-un ascensor în amfiteatru, unde sosesc deschizându-se două uși în podea, drept în fața băncilor amfiteatrului. Lecțiile terminate, cadavrele erau coborâte cu ascensorul, iar prin șinele din subterane îndreptate la diferite secțiuni de Anatomie”. Rânduri despre Bolta Rece ori Moș Berl. Apoi despre negustorimea de la 1890 care se întindea de-a lungul Străzii Carol, Străzii Păcurari ori Străzii Române. Dintre articolele ulterior apărute în presă semnalez în special ampla prezentare a librarilor și librăriilor vechi din oraș.

Coperta a patra a cărții explică intenția colecției „Istoria cu blazon”. Reținem: „Istoria cu blazon este istoria elitelor autentice. Este povestea unei lumi care a strălucit prin stil, prin inteligență, bun-gust și subtilitatea conversației din saloane. Este istoria unor oameni care au fost binecuvântați nu numai cu avere și ranguri, ci și cu patriotism, spirit de sacrificiu și simțul datoriei”. Într-adevăr, și „Iașii de odinioară” acoperă perfect un asemenea demers.

Rudolf Suțu ne arată pentru încă o dată cum trecutul se leagă de prezent, iar prezentul de viitor: „Iașul a fost cândva un oraș de elită, plin de viață și de muncă, căci mai tot ce s-a zidit atunci avem astăzi, strălucită mărturie și oglindă a trecutului. Trăiam mai bine cu toții. […] S-a dus și poesia acestor clipe. După treizeci-patruzeci de ani trecuți de atunci, n-a mai rămas decât amintirea acelor vremuri. Cu ochii topiți în negurile celor mai îndepărtate aduceri aminte, pare că îți trec dinainte, prin văile frumoase ale Iașului, țăranii călăreți venind spre oraș în zi de Duminică, însuflețiți cu toții de aceleași simțăminte, de frăție, de prietenie, cu suflet curat și deschis. Ei purtau veșminte de moldoveni, așa cum în copilăria noastră ne deprinsesem să-i vedem îmbrăcați. Erau oțeliți numai de nevoile lor. Pe clinurile dealurilor ce împrejmuiesc orașul, mijeau printre livezile bogate case vesele țărănești, unde în timpul verii  chiar și cei de la orașe locuiau în voie bună și hodină. Și în afara și înăuntrul orașului, era o mână de oameni care se iubeau între ei, ieșenii buni și blânzi… Și în casa lui Bezede Grigorie Sturdza, ca și la casa lui moșu Stan, aceleași simțăminte erau, acelaș gând îi stăpânea: dragostea de casa și de neamul lor”.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s