Lucian Mănăilescu – „Atrocitățile fericirii”

Lucian Mănăilescu – „Atrocitățile fericirii”

Lucian Mănăilescu e una dintre figurile frumoase ale literaturii contemporane. Aflat mereu în dublă ipostază – pe de o parte cea a scriitorului, pe de altă parte aceea a omului implicat în viața culturală a cetății, Lucian Mănăilescu aproximează în date moderne un parcurs donquijotesc. Redactor-șef al revistei „Fereastra”, organizator al Festivalului Național „Agatha Grigorescu Bacovia”, „personajul” prezentului material trăiește pentru amplul fenomen cultural și urmărește totodată să lanseze cât mai mulți tineri în arta cuvântului. Meritele sale ar trebui probabil însumate cu prilejul unui viitor portret literar.

Rândurile de față sunt prilejuite de noul volum de versuri, publicat la Buzău, în 2015: „Atrocitățile fericirii”. Din nota autorului am aflat că între coperțile cărții sunt adunate texte „în care m-am oglindit o viață întreagă, nu cu tristețe și disperare, cum mulți ar fi tentați să creadă, ci cu bucuria dulce-amară a sufletului”. Liviu Ofileanu, semnatarul prefeței, opina: „Unele poeme în rimă par desprinse din cântecele regretatei Tatiana Stepa, sunt refăcute zilele comode ale copilăriei, elanul tinereții zbuciumate, sunt urcate pe scenă nume de referință ale culturii, iar albumul cu fotografii ne este prezentat ca un refugiu («imagini fără trup, mă înnoptez în ele»). Chiar și magicul cuvânt acasă rămâne pentru domnia sa un loc mereu străin, și implicit poezia, călătorie întreruptă și reluată ca un viciu de lux continuă rememorarea unei vieți posibile, a unei vieți-placebo care să înlocuiască această ratare colectivă postrevoluție”. Ce-i drept, Lucian Mănăilescu e un rătăcitor / căutător ce își poartă cu sine nostalgiile ferite de efemer. Viața din volum e un continuum sufletesc ce se hrănește din flash-back-uri în parte voluntare. Având în centrul volumului acest motiv fecund al întoarcerii acasă, autorul nu e interesat în primul rând de tehnici moderne: el nu demitizează, nici nu se prosternează în fața mitului. Antiteza dintre trecut și prezent, dintre amintire și societatea postmodernă ce se ghidează după ordine economice transfrontaliere, rămâne din punct de vedere compozițional „artificiul” cel mai des folosit: „Am primit pachetul de la tine, mamă, / gesturi ambalate frumos în staniol, / fotografiile galbene ale toamnei, / borcanul cu cireșe amare / și tristețea ta călduroasă… / Eu ce să fac? Uite, vine autobuzul, / vine târziul cu miros de sudoare citadină / și toți se înghesuie să urce, lume multă / pe scară, bețivi și îngeri ambulanți / rătăciți în mahalaua duioasă a serii” („Scrisoare din stația de autobuz”). Clipa prezentului uniformizează existențe de pe bulevardul Sartre: „…Iar noi, jubilăm în tribună / pentru celebra sinucidere / din serialul de sâmbătă seara, / pe continentele ziarelor / morți și violuri și lovituri de stat / și mizerie și lux și cutremure… / Cifre uluitoare, fotbal minut cu minut, / viață minut cu minut, până când / înserarea se prăbușește / peste orașul asurzit de ovații” („Fotbal minut cu minut”), în timp ce televizorul a înlocuit oglinda fermecată din basmele copilăriei: „…televiziunea celestă / îmi transmite viața în direct, mă încurc / printre miracole și vești proaste, / escaladez zidurile iadului și cred / că frica e o șansă, ca și speranța…” („Viața în direct”).

Poezia semnată de Lucian Mănăilescu e și parte a unui clivaj asumat. Întâlnirea dincolo de timp și spațiu cu Celălalt e deopotrivă mărturie a unei speranțe nerostite. „Robinson”: „Pirogile valurilor l-au adus la țărm / pe canibalul care se hrănește / cu carnea omenească a cuvintelor… / Acum stăm amândoi / pe plaja pustie: / el – cu marea în suflet, / eu – scobind nuca de cocos / a amurgului”. Penultimul grupaj de texte, adunate sub „Patria de la capătul lumii” – reiterează în chip netrucat dragostea de patrie. Micile bijuterii ale volumului mi s-au părut „Trandafir roșu în zăpadă” și „Vine îngerul”: „Miracolele în care cred / s-au lepădat de splendoare, / ele sunt bucurii simple, trăite în grabă, / jocuri îmbătrânite, firimituri / pentru vrăbii, un fel de bube dulci / care descântă durerea și o fac / omenească și tandră, precum / odinioară mâinile mamei, precum / sângele roșu al trandafirului / care înflorește zăpada.”, „Pregătiți-vă podoabele și smirna – / bucurați-vă! / În curând pereții ploii se vor nărui, / în curând va fi sărbătoare! Pregătiți piroanele și crucea! / În curând exaltarea nu va mai lăsa / piatră pe piatră, pregătiți / coroana de spini / și imnurile de slavă! Fiți pregătiți! – în curând / vine îngerul…”. În industria muzicală se revine la vinil, la melodicitate. „Remaster”-urile readuc în centru persoana și nu sala de concert. Din această perspectivă, lumea clipelor de Murano „făptuită” de Lucian Mănăilescu re-interpretează partituri în cheie nostalgică.

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s