Jean Bart – Europolis

Europolis

Eugen Botez ar fi putut să constituie o provocare pentru literatura română. Din păcate, numele său nu mai este astăzi rostit decât în treacăt și poate paradoxal, printr-o aulă universitară ori cenaclu de provincie. Desigur, în chip artificial, Jean Bart – cu al său „Jurnal de bord” – era plasat în fruntea listelor lecturilor suplimentare pentru elevii de gimnaziu. Totuși, câți dintre aceștia se vor fi angajat la parcurgerea cu stoicism a cărții și câți vor fi avut priceperea de a-l citi așa cum trebuie? Scriitorul născut la Botoșani, cu o biografie ce ea însăși ar putea fi subiect de roman, a echivalat cu o figură exotică în literatura noastră. În opinia lui George Călinescu, de domeniul evidenței era argoul marinăresc, dar și o disponibilitate ieșită din comun de a da credibilitate întâmplărilor povestite. Glumind, cum altfel? Îl avusese ca învățător pe Ion Creangă, pe care îl apreciase în chip deosebit. Așadar, o biografie interesantă, în care vedem împletite un parcurs în marină și în diplomație, alături de un traseu „scriitoricesc”, cu suișuri și coborâșuri. Provocare a destinului în fața unui scriitor de certă factură realistă – pare să fi avut nenorocul unor grile de lectură în contra timpului său!

După ce în tinerețe urmează cursurile Școlii de ofițeri din București, apoi ale Școlii de aplicație a sublocotenenților de marină din Galați, pleacă în 1896 din portul Sulina cu „Mircea”, într-una din aventurile vieții. Ca marinar – ofițer urcă treaptă cu treaptă, ajunge în diferite porturi, se bucură de aprecierea „camarazilor”, primește varii distincții. Aproape în același timp se consumă și celălalt traseu. Câteva date: anul 1896 îi reține debutul în „Lumea nouă literară și științifică”, în 1898 Eugen Botez va folosi pentru prima dată pseudonimul Jean Bart – figură celebră a piratului francez de secol șaptesprezece. În 1901, la Editura „Eminescu”, apare „Jurnal de bord. Schițe marine și militare”. Anul 1916 va fi unul cu totul fastuos deoarece la Editura „H. Steinberg” (București) îi va apărea volumul de nuvele „Datorii uitate – documente omenești”, pentru care va primi Premiul Academiei Române. În același an, „Alcalay” va publica placheta „În cușca leului” și se reeditează „Jurnal de bord”. 1921 vine cu ediții definitive ale „Jurnalului de bord” și „Datoriilor uitate” la „Viața Românească”. Din 1922 va avea calitatea de membru corespondent al Academiei Române iar din 1925 va începe să lucreze la o trilogie ce avea să compună imaginea insolit-„rubikă” a unui tărâm exotic. După opt ani, în 1933, avea să apară la Editura „Adevărul” singurul volum – „Europolis”. În doar șase ani romanul cunoaște trei ediții, însă aura-i avea imediat să pălească.

În calitatea de prefațator al unei ediții din 2010, Paul Cernat considera că „Europolis rămâne un foarte frumos roman de epocă despre efemeritate, iluzie și eșec, un roman în care mozaicul lumii levantine de la gurile Dunării servește drept fundal social și efigie identitară”. Pornind tocmai din acest punct, „Europolisul” lui Jean Bart prezintă mai mult interes decât multe alte romane ce au intrat „în canon”. Jean Bart ne propune până într-un punct povestea credibilă a unui quest în definirea propriei identități, o construcție care își asumă libertăți în parte admise. E parcă vocea ce în chip cu totul neașteptat se autoinstituie în semn al alterității. Chiar dacă nu este un roman scris exclusiv în manieră romantică, „Europolisul” admite câteva simetrii și antiteze, precum și un registru melodramatic presărat cu bijuterii lexicale. În aceste date ne este prezentat un colț al Europei, mai precis Sulina – oraș eminamente portuar, care naște, amenință să dispară și renaște în ritmul tranzacțiilor din port. Peisajul maritim e divers, cosmopolit, un alt chip al Turnului Babel: își are propriile lui legi pe care, uneori, nici membrii societății nu le pot pricepe. Din punct de vedere socio-politic e o bizarerie: „Pe vremea când Turcia nu putea și Rusia nu voia să întrețină gura Dunării deschisă navigației, după războiul din Crimeea, s-a alcătuit provizoriu o Cosmisie Europeană pentru lucrări tehnice, ca Marile Puteri să-și poată trimite vapoarele la Dunăre să încarce grâul românesc, de care aveau nevoie. Noi, ocupând Dobrogea, am intrat în stăpânirea gurilor Dunării, moștenind pe turci. Azi Comisia nu mai corespunde împrejurărilor, e o alcătuire arhaică, un anahronism, o excepție fără precedent, unică pe glob.”, din punct de vedere administrativ – o afacere pe teren nisipos: „Sulina – după numele capului unei hoarde de cazaci – este poarta Dunărei. Pe aici iese grâul și intră aur. […] Orașul acesta, creat prin nevoile navigației – fără industrie, fără agricultură-, e condamnat să fie șters de pe harta țărei îndată ce o altă gură a fluviului va fi aleasă ca poartă principală a Dunărei. Până atunci, vremelnica așezare omenească crește și scade după barometrul recoltei anuale”. Una peste alta, e spațiul unde individul își poate rosti crezul, chiar dacă totul pare bântuit de același vanitas vanitatum: „Toate neamurile de oameni, toate semințiile se întâlneau aici; drojdia lașă a Levantului dospea la un loc înfrățită cu trufașa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool. Grecii, limbuți și inflamabili, frecau zi și noapte între degetele lor nervoase cărțile de joc înnegrite și soioase. Turcii, lazii și curzii din Anatolia își sorbeau cafelele, tăcuți și gravi. Românii, cu țuicile dinainte, veșnic răzvrătiți, croiau planuri de luptă și greve. Armenii palizi, tatuați de praful de cărbune, ședeau muți în fața paharelor de ceai. Pescarii lipoveni turnau rachiul în farfurii și-i dădeau foc cu chibritul – dacă nu ardea cu pară îl respingeau cu indignare”. Toate aceste destine ce se întrepătrund, chipuri ce își fac apariția în scenă pentru a o părăsi de îndată sunt mecanismele romanești ale unui puzzle-frescă „miniatural”. Aici, în dreptul Sulinei, Orientul se întâlnește cu Occidentul. Luxul celui dintâi se îmbină ciudat într-o primă fază cu pragmatismul celuilalt, pentru ca mai apoi să sucombe în spațiul unei utopii denunțate prin artificii ironice.

Romanul are în chip evident un caracter cinematografic (producția lui Thomas Ciulei prezintă doar o legătură vagă) dar ar putea fi la fel de bine destinat reprezentării scenice. Desigur, lecturat doar la nivelul evenimențialului, „Europolisul” lui Jean Bart nu are un caracter polifonic. Galeria personajelor e destul de largă iar trăsăturile lor sunt punctate direct, de autor. Destinele iau întorsături ciudate: Penelopa Marulis, descendenta unei familii strălucite ajunge să se sinucidă, Angelo Deliu – tipul amorezului / junelui prim își consumă viața fără nicio motivație reală, Nicola Marulis, americanul așteptat să investească, se dovedește un infractor de rând, fără a fi putut schimba datele identitare ale unui oraș, după cum cu toții s-ar fi așteptat. Evantia, fiica acestuia, mulatră și implicit o apariție insolită, se îndrăgostește de tânărul ofițer Neagu – posibil alter-ego al autorului. Ceilalți completează această societate surprinsă în cadrele unui „excelent roman regional” (Șerban Cioculescu). Eșecurile personajelor nu sunt însemnele unei neputințe auctoriale ori ale unor scheme melodramatice depășite. Câteva note în parte misogine vorbesc despre mentalitățile timpului: „Ca și cameleonul, femeia își schimbă culoarea sufletească după bărbatul de care s-a lipit ca iedera de arbore. N-ai observat că nevasta unui pictor vorbește ca un critic de artă despre tablouri, deși nu avea la început nicio idee de pictură? Femeia care iubește un marinar vorbește cu pasiune, ca orice lup-de-mare, despre chestii navale, vapoare, furtuni și naufragii. Și pe aceeași femeie, dacă trece în brațele unui călăreț, o vei auzi discutând cu toată competența despre cai, iepe și harmăsari, de herghelii, curse și hipodrom. Femeia nu-i decât un reflex al bărbatului. Ea se adaptează mai ușor la mediu tocmai pentru că nu are individualitate”. Dincolo de toate, consider că absurdul și grotescul sunt la voia autorului care are știința de a deschide la nesfârșit posibilitățile / palierele de interpretare. „Europolis” e o carte de actualitate ce nu-și va fi consumat însă toate surprizele și care îndeamnă la (re)lectură.

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s