România după 25 de ani. Pași în penumbră

România după 25 de ani. Pași în penumbră

Eram pe un teren de fotbal când am auzit vestea cea mare. Îmi aduc aminte și acum, unul dintre prietenii cei mai buni a venit vesel de acasă, explodând de bucurie: „A căzut Ceaușescu! S-a terminat!” Era știrea pe care o aștepta toată lumea. Evident, pe la colțuri, oamenii discutau doar în măsura în care între ei mai supraviețuia un sentiment de încredere reciprocă. Posturile binecunoscute din străinătate își făcuseră datoria, deznodământul era așteptat de toată lumea. Revenind, am fugit până acasă cu sufletul la gură, pentru a mă asigura de „validitatea” informației. Când părinții mi-au confirmat, am încremenit: ulterior, m-am gândit că în acele momente nici nu am știut cum să mă bucur! Așadar, un neica nimeni avea să își înceapă viața de licean într-o țară liberă, purtând un bagaj mare în care pluteau doldora o sumedenie de speranțe amestecate cu fragmente de vis. Era un fel de American Way cu tricolor în frunte!

Treptat, „bagajul” a început să îmi facă din ce în ce mai puține probleme: vis după vis aveau să dispară într-un no man’s land, generând frustrări, semne de întrebare, prietenii frânte. S-au scurs peste 25 de ani de-a lungul cărora am încercat să nu-mi ascult firea: mi-am impus ca dozele organice de pesimism să îmi fie marcate de o disponibilitate excesivă de a spera. Dar totul se îndreaptă din păcate către un sfârșit pe care ar trebui să îl accept. În timp ce scriu aceste rânduri zâmbesc hâd, ca un învins aflat chiar la porțile cetății. Le scriu în timp ce băiatul meu doarme, după o partidă grozavă de fotbal avută pe un teren privatizat la peste douăzeci și ceva de km de Bacău. Ce era odată firesc, a devenit astăzi postmodernist-boem! Din păcate, sunt convins că el nu va avea niciodată șansa de a auzi, aflat la joacă, o veste care să-l încânte peste măsură! Pentru că s-a născut într-o zodie nefericită a penumbrei.

Actuala Românie poate fi cu greu cosmetizată – întreaga societate lâncezește sub auspiciile lipsei de măsură, al unui prost gust asumat cu multă larghețe. Străzile îți oferă spectacolul brut al violenței totale, bătrâni ori părinți aflați la plimbare, alături de copiii lor, fiind batjocoriți de indivizi dubioși, al căror statut îl înțeleg foarte bine dar al căror parcurs în societate frizează probabil nebunia. Societatea momentului se zbate într-o neputință totală ce nu lasă loc speranței. Supraviețuim într-un talk-show, suntem păpuși ale unui spectacol continuu televizat. Dezbatem, catalogăm, venim cu argumente, luăm decizii pe care însă, fatidic, nu le aplicăm.

Din păcate, cum e firesc, fețele formelor culturale sunt la rândul lor diforme, pentru că, nu mai e nevoie să amintesc – cultura e într-un fel oglinda societății pe care o reflectă. Conștientizăm fără echivoc lipsa de repere înalt valorice. Postmodernitatea a adus și o anatemizare a dimensiunii etice – venind dinspre inteligentele provocări ale jocului, totul a devenit posibil. Filosofia e simplă: dacă „se vinde”, e de succes and the show must go on! Companiile transfrontaliere uniformizează individul, îl reduc la o subspecie care este nevoită să asculte megafonul ce dictează din spatele zidului. Boșii ultraspecializați mitraliază ordine în progresie geometrică, nemaifiind interesați de latura umană. Cei mici, care încă mai îndrăznesc să plutească cu micul lor magazin de la scara blocului, nu prea au de ales: driblează cu inteligență ordonanțele date de guvernele stâng-drept-stâng, punându-se la adăpost în măsura posibilităților. Politici monetare, discursuri trâmbițate, domenii de interes precum învățământul și sănătatea se amestecă nefericit în speech-urile unor politicieni care până acum nu au probat în niciun chip „știința lucrului bine făcut”.

Fără doar și poate, voi fi pus la zid, acuzat de afirmații puerile, în parte redundante. Desigur, accept. Mi s-ar fi părut însă o lipsă de fairplay din partea mea, ca în acest moment de bilanț, să nu-mi exprim opiniile, gândurile într-un chip cât se poate de subiectiv, lăsând la o parte prețiozități literare ori filosofice. Iată de ce îmi permit să îmi expun pe mai departe câteva din nedumeririle / constatările ce mă macină.

Nu cred că aș  putea vorbi despre zodia scriitorilor mai bine. Nu am constatat defel apariția vreunui nume care cu adevărat să conteze, să aducă laolaltă esteticul cu eticul, într-o formă / formulă artistică „totală”. Știu, sunt de modă veche, mă interesează literatura care ține cont de valori general umane, pe care eventual să le integreze într-o societate cu trăsături ferme, demne de respectat. Din păcate, constat cu părere de rău că până și aici se poartă „gașca literară”, e mai întotdeauna în joc o confruntare între două tabere ce generează discursuri „în contra”, pline de virulență și aflate sub semnul ultimatumului. Ce satisfacție ar avea Caragiale să vadă cum Mitică s-a apucat de scris… Firește, pe de altă parte rămân numele de primă importanță, a căror valoare a fost confirmată încă de dinainte de spectacolul din 1989. Mi-aș dori să nu fiu înțeles greșit: desigur, s-au scris multe cărți minunate, suntem contemporanii unor scriituri ce probează o inteligență aparte, însă, raportând totul la mersul unei societăți întregi, ajungi să te întrebi „la ce bun?” Sunt apoi oameni care mi-au fascinat tinerețea, dar care acum, înjugați la spectacolul politichiei m-au dezamăgit profund. M-aș opri preț de câteva rânduri la Mircea Cărtărescu: un scriitor aparte, care a convins ca poet, și – glumind – a învins ca prozator. Paginile sale ascund un univers compact, lipsit de artificialitatea celorlalți. Totuși, devenit el însuși personaj al societății contemporane, domnia sa devine extrem de… confuz. Ai impresia că emite constatări îndelung căutate, uneori retractile. În plus, mă deranjează disponibilitatea pe care o manifestă față de politicile editoriale ale Humanitas-ului. Peste toate, voi rămâne un consecvent cititor împătimit al cărților sale, în timp ce domnului Gabriel Liiceanu îi voi fi mulțumit pentru acei ani minunați de început, când i-a scos „în piață” pe Cioran, Eliade, Ionescu. Mi-e totuși inima grea: eram convins că odată cu Cioran 100, ne va fi pregătit ceva surprize editoriale: așteptam re-editarea completă a lui Cioran într-o formulă de lux, măcar în felul pe care l-a găsit pentru Cărtărescu. O spun deschis: în orice bibliografie pe care o recomand se regăsesc numele „emblemelor” Humanitas: Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleșu, Horia Roman Patapievici. Cu toate acestea, de fiecare dată simt o discrepanță vizibilă între reușitele scriitoricești și cele ce privesc socialul / politica. Trecând mai departe, un al doilea exemplu: am așteptat cu sufletul la gură „Istoria critică” a lui Manolescu. Și-am așteptat-o atât de mult, și-am fost atât de neplăcut surprins de volumele ce i-au precedat, încât până la urmă l-am preferat pe Alex Ștefănescu cu „Istoria literaturii române contemporane”. Desigur, în această zonă am găsi multe subiecte de discuție – v-aș ruga să nu uitați, de exemplu de celebrele „confesiuni” ale lui Adrian Marino.

Ceva mai suple și mai îndrăznețe mi s-au părut revistele literare. Am crescut alături de „România literară”, „Dilema”, „Ateneu”. Cu timpul, acestora li s-a alăturat „Sfera politicii”, o revistă cu totul aparte despre care, din nefericire, nu mai cunosc nimic. Însă vechea „Dilemă” a cam dispărut, „România literară” s-a cam… subțiat / deși arată minunat. Au rămas cu adevărat pe baricade „Ateneu”, „Convorbiri literare”, „Vatra” și alte câteva. Puține publicații culturale cu adevărat valoroase au apărut după 1989. Printre acestea, se numără și cea de față – „Vitraliu” – editată de Centrul Internațional „G. Apostu” Bacău. Câte vor rămâne însă în print, câte se vor muta pe net? Într-o zonă aparte, și destul de reușite sunt experimentele „în pagină” ale membrilor UAP ori ale arhitecților.

Rămân la o obsesie mai veche: din păcate, nu există în societatea românească o voce care să lege artele. Îmi aduc aminte cu drag de seratele lui Iosif Sava: avea știința, tactul, echilibrul de a-și motiva partenerul de discuție / spectatorul pentru un parcurs cultural de lungă durată. Sunt convins că regretatul Iosif Sava ar fi cu totul dezamăgit de felul în care societatea actuală prețuiește muzica. Neavând legi bine tocmite și mai deloc aplicate / respectate, am asistat la o proliferare a prostului gust. Pentru mulți tineri muzica ușoară a îmbrăcat hainele muzicii clasice, pentru ca cea din urmă să mai intereseze doar o mână de specialiști ori melomani care întăresc rândurile excepțiilor. Sălile de spectacol sunt eminamente goale ori publicul prezent se arată în cele mai multe cazuri gratuit generos, vizavi de niște prestații îndoielnice. Desigur, am rămas cu câteva capete de afiș – cine știe până când: Festivalul „George Enescu”, două-trei mari festivaluri de jazz – dintre care cel mai ovaționat rămâne Gărâna… Soarta teatrelor din țară pare să fie asemănătoare cu cea a filarmonicilor. Trupele de teatru sunt în mare parte uitate, urmărindu-se spectaculozitatea cu orice preț. Câteva liste cu nume mari de actori (ce adesea dezamăgesc!) ori regizori (care apelează parcă prea mult în detrimentul jocului scenic clasic la tehnologia digitală de ultimă oră).

Radioul e deja un bastion cucerit: fm-ul (cu sloganuri precum „muzica vieții / inimii tale”) bate România Actualități, poate singurul post unde ai putea încă să mai găsești știri comentate profesionist. Ce să mai zicem despre televiziune? – intrată imediat după 1989 sub semnul crezului capitalist, am asistat an de an la o explozie a imbecilității. Singurele posturi care mai vehiculează informație culturală – cele naționale, desigur! – își vor fi găsit mulțimi de detractori.

Nu știu dacă vom putea să ne înțelegem vreodată și să ne asumăm chipul real. Ne zbatem pe mai departe în vitregiile clipei. Au spus-o în istoria de ieri și de azi alții, am spus-o și noi!

Cred cu toată tăria că Europa trebuie să rămână creștină iar învățământul și biserica să găsească dimpreună soluții în fața tuturor acestor neajunsuri. Nebunia în care trăim, generată în mare parte de rapiditatea cu care circulă informația, comportamentul de facebook trebuie să dispară. Politicile Europei nu trebuie să rămână anchilozate în niște formule neviabile dictate de la Bruxelles sub forma  unui consens artificial. N-am ce face, după întâlnirea din tinerețe cu Cioran, am avut șansa să descopăr înțelesurile Părintelui Dumitru Stăniloae care ne vorbea despre legitimitatea neamului românesc aflat în comuniune. De aici am înțeles realitatea conform căreia „Cuvântul are o funcțiune revelatoare. Dar totdeauna între persoane. Și obiectul sau scopul revelației este o pretențiune sau un răspuns la ea, în general o atenție. Un cuvânt adresat lucrurilor sau cuprinzând o comunicare absolut teoretică în toate consecințele sale nu e cuvânt propriu zis. Un cuvânt nu e un întreg suficient sieși, ci totdeauna e o jumătate care-și așteaptă întregirea prin răspuns. Cuvântul întreg e format prin contribuția a două persoane”. Atunci am înțeles, așadar, că legătura dintre ortodoxie și românism este o realitate de necontestat; depășind-o, omul își pierde reperele ce în parte sunt oferite și de Sfânta Tradiție – „Să mai adăugăm că trecutul nu poate fi omorât nici din viața individului, nici a națiilor;  el continuă să direcționeze și să trăiască în viața insului și a națiunii. Nu mai vorbim de amănuntele practice ale realizării acelei națiuni unice. Ce limbă va avea? Una formată cu elemente din toate, ar răspunde W. Moock. Deci un fel de esperanto. Cultura aceea comună ar fi iarăși ceva foarte superficial. O autoritate centrală ar controla pretutindeni să nu se ivească vreun obicieiu, vreo mentalitate locală, ceva din solul local; oamenii de pretutindeni ar trebui să trăiască numai din marfa adunată la centru din toate părțile, cercetată multă vreme, bine selecționată și apoi importată în fiecare ținut.  Ar fi o viață hibridă, falsă, convențională, de marionete” – din păcate, sună cunoscut, sună actual!

De fiecare dată când am ocazia, îmi reamintesc șansa de a fi discutat mai multe ore cu distinsul Al. Husar, pe marginea acestui subiect: neamul românesc și drumul acestuia în istorie. Domnia sa vorbea parcă testamentar: intuia criza fantastică ce avea să urmeze în societatea românească și ne atenționa asupra faptului că la un simpozion de estetică la care luase parte (la Frankfurt), mai mulți occidentali formulaseră ideea unei reînnoite reveniri la clasici, vorbindu-se despre o a doua modernă sau o nouă modernă, care să înlăture cât mai rapid postmodernitatea generatoare de crize social-culturale. Una dintre cărțile sale – „Avem o misiune!” – mărturisea tocmai rolul aparte al națiunii noastre între cele europene. Asemenea puncte de vedere nu par învechite acum, când degringolada stăpânește în toate domeniile.

Concluzionând, prezentul oficiază cu îndărătnicie liniile unui postmodernism monstruos în care individul nu mai are repere credibile pentru propria-i devenire. Existența însăși s-a transformat într-o ruletă rusească, într-un capriciu al unui datum situat a priori în afara oricărei analize. Informațiile circulă cu o rapiditate ce din păcate ucid motivația organică a revenirii omului în rosturile sale primare. Cotidianul se autoînchide, devine hartă a propriilor neputințe și doar saltimbancii evadați din jocul hâd al acelorași directive “de neatacat” își amăgesc existența în mod convenabil. Prezentul nu mai este interesat de trecut, în timp ce viitorul se scaldă într-un gri monolit. Deși dețineam informațiile necesare, pânza de păianjen pare să ne fi surprins – ne-am mutat viața pe internet – acolo ne profesăm zi de zi crezul deformat, voință a mașinăriei. Când și când, plin de patimă, partizanul unei idei ne amestecă în planurile sale ascunse ori ne trezim combatanții cu state nesemnate în cadrul unor „asociații nonguvernamentale”. Jocul se reia cu întreită suficiență în zorii fiecărei zile. Rar, prea rar, cutezăm să evadăm din acest tipar comportamental și să… ne aducem aminte!

Personal, nu voi mai vota decât bunul-simț, lucrul temeinic gândit și așezat, echilibrul și moderația care să aibă menirea de a duce mai departe, de a continua ceea ce ființa neamului (știu, sună vetust!) a valorizat de-a lungul veacurilor.

Deși recunosc că în multe momente m-am gândit să părăsesc țara – aflată la mâna unor decidenți desprinși parcă din romanele lui Kafka -, voi mărturisi măcar în fața băiatului meu, cu demnitate, un atașament de nezdruncinat față de valorile reale ale acestui neam, fie și dacă acești 25 de ani i-am petrecut interiorizat, mai degrabă într-o zonă a penumbrelor. Mi-aș dori ca aceste zone de clarobscur să fie înlăturate într-un viitor cât mai apropiat iar drumul României către lumea a treia să înceteze.

Să fie oare un Nichifor Crainic chiar atât de depășit? – „Viața modernă, părăsind dimensiunile intensității spirituale, s-a lăsat furată de iluzia nemărginirii în spațiu. Ea s-a limitat față de transcendent, închizându-se totodată în spațiul și în veacul terestru. Omul a devenit astfel măsura lucrurilor sale și din acest moment, plăsmuirile lui au pierdut sensul eternității”.

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s