Interviu – eveniment Gh. Zărnescu

Gheorghe Zărnescu: „Cred că frumosul este faţa cea mai de preț a lumii noastre”

-,,Creaţia, o sirenă care îşi strigă la nesfârşit melodiile amăgitoare. Mereu altfel. Combină contrariile şi le transformă în armonie, ori schimbă armonia în grotesc. Te înalţă la ceruri, ori te coboară în tenebre. Orice neformă îşi caută un trup şi orice formă visează schimbarea. Este o cale continuă. Vine din tainice începuturi şi doar mintea îi meneşte chipuri. Îţi întinde capcane amăgitoare. N-o poţi cuprinde. Nimfă nevăzută, ba e culoare sau lumină, ba e materie voluminoasă, ori dans, ori poezie…”

Domnule Gheorghe Zărnescu, mi-am permis să deschid acest interviu prin câteva cuvinte cu rol de crez artistic, aflate în preambulul albumului de excepţie ce v-a fost dedicat de către Centrul de Cultură „G. Apostu” Bacău. Cuvinte ale căror sensuri se îmbină mai mult decât potrivit şi care aşază însăşi creaţia într-un continuum firesc al existenţei. Schimbând registrul brusc, vă întreb: mai are prezentul şansa de a se salva prin frumos?

-Cred că frumosul este faţa cea mai de preț a lumii noastre. Legat de bunătate, iubire, echilibru şi credintă, cu siguranță  poate schimba lumea, în măsura în care aceasta îşi îndreaptă atenţia către el. Ba chiar şi numai tangenţial, frumosul (se înțelege că legat de…) poate aduce alinare tuturor contradicţiilor acestui pământ.

-V-aş ruga să imaginaţi un drum al artefactului: pleacă dinspre acele tenebre, capătă chip, îşi întâlneşte mai apoi receptorul. Ce urme lasă în inima artistului plastic despărţirea de propriile-i artefacte? Cum sunt ele eventual recuperate într-un imaginar propriu?

-Orice despărţire  de ceva / cineva cu care ai împărţit mai mult timp creează un gol sufletesc. Şi despărţirea de o lucrare e o despărţire ca de un prieten drag, care a sclipit atunci când a aparut ca idee, mi-a creat o viziune, o stare de spirit, am dialogat în timpul lucrului iar atunci când nu mai e lângă mine, fie că aş vrea să îi mai schimb câte ceva, fie că îmi pare rău că am distrus o legătură dintre ea şi celelalte din atelier. Pentru că, vrând-nevrând, lucrările dialoghează  nevăzut, se apropie, se despart, le stă mai bine lângă altele, aşa cum se întâmplă şi cu oamenii.

-Brusc îmi trece prin minte următoarea întrebare: care ar fi materialul ideal pentru sculptor?

-Pentru orice sculptor, materialul ideal a fost şi va fi acela care exprimă cel mai bine ideea şi sentimentul care o animă. Am văzut lucrări minunate din materiale perisabile şi lucrări îngrozitoare din materiale pretenţioase şi superrezistente. Dar am văzut şi invers. Nu poţi spune care este cel mai bun material, poţi spune că e cel mai rezistent sau cel mai preţios sau cel mai maleabil, dar fiecare se potriveşte anumitor teme sau idei.

-Criticii vorbesc despre zări, etape, dumneavoastră în mod  poate mai firesc despre continuitate. Încă din 1981, Dan Grigorescu echivala prezenţa lucrărilor dumneavoastră cu „o artă a reflecţiei, a gândului care aspiră să afle punctul de echilibru între natură şi geometrie”. „Şina” din andezit ar putea întruchipa un motiv recurent, drumul artistic nefiind defel un joc al gratuităţilor. Ce realitate transcedentală nu aţi reuşit încă să „închideţi” în materie?

-Şina de care vorbiti era o încercare a mea de a surprinde trecerea timpului într-un melanj al materialului organic cu metalul. Mi-a plăcut întotdeauna să combin lucrurile diferite într-o idee nouă, unele duse spre idei filosofice, sau spre alchimie, sau spre simboluri religioase. Cred că undeva, în străfundurile lor, toate lucrurile au oricum un fond comun, care se concretizează la apariţia lor în materie. Nu am făcut o contabilitate să văd ce am reuşit să închid în materie şi ce nu, dar cu siguranţă cele mai multe şi mai importante idei nu le-am concretizat sau nu le-am luat încă în calcul. Când lucrezi cu materia trebuie să găseşti acel moment, momentul care să exprime într-o formă ideea în întregul ei şi să o armonizezi cu acea materie.

-S-a vorbit despre o semiotică a golului… Câtă determinare şi câtă indeterminare există de-a lungul procesului artistic? Cum arată „interioarele” lui Gh. Zărnescu de-a lungul aceluiaşi proces?

-Golul a fost folosit foarte mult de către artişti. În primul rând, pentru că introducea în opera de artă o fereastră de lumină şi schimba raporturile lucrării, crea un contrast. După apariţia lui Brâncuşi, sculptorii nu mai puteau veni ca autori originali cu lucrări compacte şi esenţializate fără să fie comparaţi cu acesta. Şi atunci a apărut Moore cu forme esenţializate şi cu goluri. Sigur, vorbind de semiotică, pe bună dreptate se spune că lumina (Iisus)  s-a născut într-o pesteră, într-un gol, marii iniţiaţi şi-au căpătat puterile tot acolo, cristalele se nasc şi ele tot într-un gol, omul – dacă reuşeşte să se închidă în el – acumulează energii şi aşa mai departe. Golurile mele, şi cred că şi ale altor artişti, sunt pur şi simplu legate de efect, ritmică şi proporţie în primul rând iar dacă mai pot îmbrăca şi o idee filosofică, e un lucru meritoriu.

-Există o zonă bine determinată a sacrului în opera dumneavoastră. Cu scuze pentru îndrăzneală, vorbiţi-ne puţin despre această legătură organică…

-Sacrul şi mai ales simbolurile sacrului, forţa care se naşte sub influenţa acestor simboluri,  creştine, sau ale unor societăţi secrete, sau ale altor credinţe, m-a fascinat de multă vreme. Crucile din lucrările mele nu conţin în totalitate măsurile, proporţiile dintre elemente care să genereze asemenea forţe (ca în cazul unui artist important din Timişoara, Silviu Oravitzan, care se apropie cu lucrările sale foarte mult de ceea ce trebuie să fie o cruce ca să transmita fiorul mistic), ci doar pun în evidență expresivitatea acestor simboluri, dar,  în esenţă, cred că există o legătură destul de puternică a mea cu aceste elemente ce contribuie într-o măsură foarte mare la procesul de îndumnezeire a omului.

-Joc simplu: în general, care este cea mai de temut ispită a individului-creator?

-N-aş putea să vă spun care e cea mai de temut ispită a unui creator, deoarece pentru un creator ispitele sunt la tot pasul, e atras de multe lucruri, ca să le înţeleagă, să le guste, să le miroasă, pentru ca să poată  să ia din ele ceva pentru arta lui, să-l adâncească într-un mister  pe care să-l transforme în artă. Dar se întâmplă de multe ori să fi atras și de creaţia altui artist şi ispitit să faci ca el. Atunci, dacă cedezi, îţi pierzi identitatea şi nu mai faci doi bani, chiar dacă opera ta se poate suprapune perfect peste opera celui imitat.

-Gh. Zărnescu nu se aşază peste figura sculptorului clasic: când crezi că i-ai pătruns misterul, descoperi o zonă picturală ori varii „trasee” ce amintesc de matematica primordială. Toate acestea însă trebuie căutate, ele nu irup. Prin artă, veniţi în permanenţă cu discursul unui homo narrator care îşi cunoaşte foarte bine profesia de credinţă. Care e ţinta finală, către ce / cine ar trebui să ne îndreptăm?

-Nu există o ţintă finală pentru că aceasta se îndepartează cu fiecare pas. Îţi propui, asemenea unui cercetator, un anumit punct spre care mergi şi pe drum descoperi o sumedenie de posibile rezolvări interesante şi atractive. Eşti ca o plantă care creşte şi se tot ramifică la nesfârşit. Și nici nu cred că ar trebui să ne îndreptăm spre ceva anume pentru că drumul e fascinant, plin de învăţăminte şi emoţii.

-Aţi obţinut atât de multe premii, distincţii, „personalele” s-au bucurat de apreciere unanimă, aşa încât inventarierea tuturor acestora acum nu ar fi motivată. Totuşi, reveniţi de la Chişinău, unde aţi primit Marele premiu, în cadrul ediţiei a XXV-a a Saloanelor Moldovei. Ce reprezintă acest premiu şi cum aţi găsit Chişinăul?

-Premiul Ministerului Culturii din Republica Moldova, care mai e denumit şi Marele premiu, pentru că vine din partea celei mai înalte institutii de cultură, e o bucurie pentru oricare deţinător al acestuia. Sigur că te emoționezi şi te bucuri când colegii te apreciază şi te onorează cu diverse premii. Am găsit însă în expoziţie şi alte lucrări vrednice de  Marele premiu, probabil că anul acesta Dumnezeu a arătat către mine. Cât despre Chișinău, acolo te duci de fiecare dată cu o stare sufleteasca aparte şi parcă la fiecare drum, îl găseşti tot mai românesc, deşi nu în întregul său.

-În final, mulţumindu-vă pentru deosebita amabilitate, revin în plan personal şi vă întreb simplu: ce e firescul în artă?

-Cred că firescul e punctul spre care ar trebui să tindem cu toţii. Să păstrăm cât mai mult din starea naturală a unui lucru şi să-i dăm cea mai puternică încărcatură emoţională şi creativă.

interviu realizat de Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s