Aurel Pantea – O înserare nepământeană

Aurel Pantea – O înserare nepământeană

 

Atunci când modernitatea își joacă sieși feste. Atunci când, dezgolită de formule, „traiecte” și artificii bătătorite, încearcă sub forma unui efort paradoxal să se instituie organic într-un prezent continuu damnat. Se știe, s-a mai spus, a devenit aproape etichetă pentru Aurel Pantea: poezia negrului evadat din negru, discurs autoreferențial, o incursiune în spaimele ființei ce mărturisește un post-expresionism a cărui traiectorie joacă între latență și implozie.

„O înserare nepământeană”, volum apărut în 2015 la Arhipelag XXI, numără 38 texte ce se înlănțuie într-un macro-poem cu valoare testamentară. Această înserare nepământeană ar putea echivala cu o însemnare în marele lanț al ființei, o intuiție explicită și un crez legate deopotrivă de prezent și viitor. Clivajul eului liric mărturisește tocmai această ambivalentă trăire. Pentru Aurel Pantea transcendentul nu se mai suprapune peste imaginea unui Deus Absconditus; acesta nu se află în zona liminară a convingerilor sale dar pare mai degrabă o instanță fără puteri. „Privitor ca la teatru” ar putea de această dată să fie însuși Creatorul. Însă actul acesta al redescoperirii lucrului tainic făptuit e reasumat cu amară înțelegere, pare că, într-un fel, dincolo de taină, însuși Cel Nepătruns cunoaște un datum: „…când o divinitate privește în limbajele noastre / cum ne prăpădim, / cum ne ocupă tăceri fără îndurare, / și în privirile ei se aude un plâns fără seamăn”. În altă parte, Dumnezeu pare a fi răspunzător pentru păcatele și suferințele oamenilor chiar dacă în același timp rămâne singurul care îngăduie speranța: „Ea tânără, în furiile timpului, / și ele tinere, / un anotimp plin / de guri, / în față cu alt anotimp / încărcat de guri și mai rapace, / Doamne, cruță sângele / ce-Ți spală fața / și dă-i alte răsărituri”.

Nefiind identificabile prin titluri, textele lui Aurel Pantea se adună sub forma unui cântec sobru, în note grave. E rostul suprem al celui ce trebuie să aleagă între iarna prezentului și acceptarea unei condiții, implicit cea a unui destin mai înalt. Printre cuvinte străluminează Chipul tainic și se „făptuiește” Asemănarea, într-o „rucodelie” duhovnicească: „La fel cum ai șterge de praf / un obiect foarte îndrăgit, / pentru a vedea limpezimile lui de odinioară, / apare un chip / ce ne însoțește viețile, / încât se surpă în noi aparențele / pe care am mizat, / și ele nu erau decât mesagerii umili / a ceea ce trebuia să vedem, / dar, acum, e târziu, / chipul face semne de departe / că drumul ce trebuia de urmat s-a șters / și nu-l pot reface corurile noastre, / ce cântă ostenite, vai, atât de ostenite”.

Poezia, arta pare să aibă rol taumaturgic: bestia apare de dincolo de poem însă nu îl poate invada. Ea, bestia, „se întrupează, și se întrupează, și se întrupează / în mari horcăieli, / în irezistibile cânturi ale nimicitorului”, pe vremea când în lume „se aud corurile epuizaților”. Sub auspiciile ei, doar în momentul rostirii e îngăduită o privire-întoarsă, (în)semn iconoclast: „O să pierd, o să pierd / trupul viu, / o să-mi fie ocupată viața de trupul amintit, / prim cămări cu umbre, / prin odăi unde pătrund lumini depărtate, / o să-mi aduc aminte, ca și cum aș trăi din nou, / trupul viu, / prin lumini moi, trupul viu va fi trup amintit / și nu va mai fi sortit să piară, / și timpul, da, timpul / se va face bun, / se va umple de dragoste / și va cânta cântece de pieire, / cum numai timpul știe să cânte, când se simte / îndrăgostit”.

Poezia lui Aurel Pantea pleacă dinspre iarna vieții, marea oboseală a individului, parcurge bolgii duplicate în(spre) infinit, pentru a ajunge, obiectivându-și depersonalizarea, până la o „nouă intrare în Ierusalim”: „Ies din noi negustori / și dispar în meserii opace, / vindem lumină, cumpărăm lumină, / pe chipurile noastre înfloresc surâsuri de cămătari, / dintr-un cer de cifre / cad peste noi fâșii de suflete numărate, / imaginea mielului ce se va naște / se oglindește pe lame de cuțit”. Pentru lectura prezentului volum, fixez drept început considerațiile lui Al. Cistelecan: „Scriitura de angoase și de spasme a lui Aurel s-a obișnuit atât de mult cu ele încât trece deja din registrul de descripție ca denunț în cel de descripție ca omagiu al funestelor, de pozitivizare și chiar beatificare a lor”.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s