Florina Pirjol Un nou terminal credibil, „Identitățile” Florinei Pîrjol

Un nou terminal credibil, „Identitățile” Florinei Pîrjol

 

„Cartea de identități” a Florinei Pîrjol s-a instaurat, pe bună dreptate, încă de la început, drept un reper valid-axiologic în degringolada literaturii contemporane. Într-o lume ce ostentativ și-a ucis nostalgiile trecutului și a trecut (poate prea brusc!) către reordonarea principiilor în funcție de cerințele economice ale companiilor transfrontaliere, iluzia normalității avea să genereze o literatură asumată până la epuizare, o literatură livrată sub forma unui proces-verbal alterat. În viscerele-i tenebroase, discursul autobiografic echivalează cu pseudo-realitatea, cu o virtualitate unde obsesia experimentării continue ține de simulacru. Internetul, cu toate „ascunzișurile” sale ce se autogenerează în progresie geometrică, televiziunea, urmate de o gamă întreagă de gadgeturi la modă, ce se updatează frenetic, circumscriu neputința ființei alienate. O asemenea condiție avea să genereze o literatură aparte – care va pleca dinspre subconștient și va devia anarhic fie într-un arhitext greoi, fie într-un discurs vag autoreferențial, ce va ajunge să-și strige neputința cu un ton ultimativ. Iar suita acestor identități va forma un puzzle multidimensional, multi-layered, aflat în permanent dezacord cu afirmarea conștientă a sinelui.

Eugen Negrici aprecia simplu pe coperta a patra a volumului: „Cartea […] reprezintă, fără îndoială, prima abordare temeinică a celui mai semnificativ fenomen literar postrevoluționar: invazia autobiografismului sub diversele lui forme, specii și nuanțe”. Florina Pîrjol reușește în chip fericit să articuleze în paradigme credibile motivația unui demers sisific, dând sens autoficțiunilor contemporane din literatura română. Volumul e „clădit” temeinic, pleacă dinspre o conceptualizare a termenilor folosiți, odată cu acele „câteva elemente pentru o poetică personală. Autoficțiunea”. Aflată la încrengătura mai multor genuri, autoficțiunea devine un amestec de remușcare, mărturisire, pudoare, curiozitate, frică, rușine, prejudecăți, dimpreună ducând către un narcisism în parte inexpugnabil. În tot cazul, autoficțiunea este parcă din start dezinteresată de canon, încercând când să i se substituie, când să îi discrediteze statu-quo-ul. La rândul ei, critica literară a generat varii prejudecăți: „cel mai simplu este ca autorul să scrie despre sine”, astfel conturând în subsidiar ideea că autoficțiunea generează o literatură bolnavă, teribilistă, situată între granițele detabuizării, dezinhibării (adesea mimate), dezangajării, pornografiei și vulgarității închise dimpreună într-un primitivism stilistic.

Autoarea resimte nevoia unei definiri in extenso a termenilor pe care îi folosește, termeni veniți în marea lor majoritate dinspre critica contemporană dar și pe căi conexe, printre care cele ale filosofiei, antropologiei, sociologiei etc. Evident, „autoficțiunea” rămâne vedeta întregului demers critic – îi vor fi căutate rădăcinile, începând cu Antichitatea (stoicii – în special Marc Aureliu, Isocrates, poemele lui Ovidiu, Horațiu, precum și „Satiriconul” lui Petroniu ori „Scrisorile către Atticus” – Cicero) și până în prezent, trecând prin Evul Mediu (Pierre Abelard – „Historia calamitatum mearum”, Heinrich Seuse, Dante – „La Vita nuova”), Renaștere (Benvenuto Cellini – „La Vita”); urmează în Franța figura lui Montaine, cu al său merit de a-și fi fixat în cititor un corelativ, un „tu” care să îi motiveze discursul. În Anglia secolului XVII se întrevăd câteva „biografii protestante” – John Bunyan, pentru ca imediat în secolul următor să asistăm la o explozie: Daniel Defoe, Samuel Richardson, Jonathan Swift, Laurence Sterne, Henry Fielding. Moda „romanelor intime” (sintagmă utilizată de Saint Beuve) își atinge într-un fel apogeul. E perioada când e cu mult mai vizibil dezinteresul pentru calitatea educativă a textelor. Publicul e din ce în ce mai interesat de ce se află în spatele voalului, în timp ce autoficțiunea se îndepărtează din ce în ce mai clar de „Confesiunile” Sfântului Augustin, pentru a valida notația în stilul lui Jean Jacques Rousseau. Evident, polemicile de-a lungul acestei istorii asumate a mentalităților sunt privite obiectiv, cu argumente viabile. În tot acest sit de reevaluare a termenului, Florina Pîrjol îi caută mecanismul, situându-l între cei care l-au defăimat direct ori indirect (formalismul, structuralismul, New Criticism) și cei care, odată cu mutația interesului dinspre „moartea autorului” către „resuscitarea cititorului” (a se vedea Eco ori Iser), îi conferă textului statutul de „operă deschisă”. Una peste alta, Florina Pîrjol pare să aleagă ipoteza majoritară, aceea că „autoficțiunea este produsul actualității, fie ca gen eminamente nou (cum susține bunăoară Doubrovsky, plasându-l în descendența psihanalizei), fie ca avatar contemporan al autobiografiei (începând cu anii ’70-’80, ca o formă de «rezistență» în fața «terorismului teoretic» al epocii îndreptat spre scriiturile eului) ori ca expresie a gândirii postmoderne. Emblematică pentru o epocă în care conceptele, altădată stabile, de ficțiune, adevăr și (chiar) de real(itate) sunt nu doar chestionate, ci și complet redefinite, autoficțiunea e de pus în legătură cu «procesul de personalizare» (Lipovetsky), specific acestei «culturi a narcisismului (așa cum e ea descrisă de Lasch)» dar și cu estetica simulacrului, cu literatura de gradul doi, cu pastișa…” Cert este că, vrând-nevrând, autoficțiunea a generat mutanți diverși. Așa cum arată autoarea, reality-show-urile, rețelele de socializare, viața in vivo a vedetelor de carton au format un adevărat bâlci care a înțeles că își va menține supremația cât timp va putea să genereze iluzia sincerității totale.

După cum era de așteptat, într-o a doua parte a cărții, Florina Pîrjol va pune la lucru toate aceste concepte / elemente critice, într-o „sagace cartografiere” (Adrian Jicu) a fenomenului literar contemporan românesc. La urma urmelor, în bună măsură, autoarea realizează parte a unei istorii literare alternative, ale cărei drepte ori strâmbe măsuri sunt ordonate după existența autoreferențialității. Dincolo de apariția unui roman aparte – „Desculț”, până către 1964 în literatura română nu s-a vorbit despre autobiografic. Abia ulterior, extrem de târziu, mai precis prin anii ’80, a început recuperarea scriitorilor afiliați „Școlii de la Târgoviște” – Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, și apoi mai nou-veniții Tudor Țopa, Alexandru George, Petru Creția. Târgoviștenii sunt toți autori de jurnal, propunând o literatură a îndrăznelilor formale și tematice. Ei reușesc să reînnoade firul cu marginalizații din interbelic – Constantin Fântâneru, H. Bonciu, Octav Șuluțiu, Max Blecher. De-a lungul acestei traiectorii a autoficțiunii nu sunt doar inventariați, ci si comentați scriitori precum Radu Cosașu – „politica ficțiunii”, Livius Ciocârlie – „introspecția ca distanță”, Simona Popescu – „scrisul ca irealizare”, Mircea Cărtărescu – „Totul ca obsesie auctorială”.

Urmează în volum un portret al generației 2000, generația susținută în principal de Editura „Polirom”. De notat opinia Florinei Pîrjol conform căreia cezura în proza românească nu a urmat imediat „revoluției” din 1989, ci aceasta a prins contur odată cu douămiiștii. Autoarea dedică câte o fișă-portret fiecărui nume reprezentativ pentru autoficțiunea de după 1989. Autorii sunt prezentați cu bune și rele, demersul critic focalizându-se asupra celui mai izbutit text. Pe rând, autoficțiunea la feminin (Ioana Baetica, Cecilia Ștefănescu, Claudia Golea, Ioana Bradea) ori la masculin (Ionuț Chiva, Dragoș Bucurenci, Adrian Șchiop, Alexandru Vakuloski) ar putea echivala cu dorința de a epata, de a rupe cu trecutul, de a falsifica identități, de a refuza ordini sociale ori piramide cultural-valorice. Este o literatură retinală, o manieră cinematografică de a cultiva mișcarea dezordonată, limbajul trunchiat și argotic, teme precum sexualitatea ce migrează spre pornografie, însingurarea, marginalitatea, relația cu părinții, maternitatea, trauma, sensibilitatea ultragiată.

Florina Pîrjol a avut știința de a fi ordonat – atât cât se poate! – discursurile adesea fărâmițate ale unor autori ce voit s-au plasat în afara canonului, încercând o dezinhibată contra-așezare în cursul cândva firesc al literaturii române. „Cartea identităților” se află la rândul ei la granița dintre cercetarea științifică, sobră – care nu lasă loc de ricoșeuri și eseu, dezvoltând, la rigoare, o mai veche teză de doctorat. Implicit, autoarea susține importanța prozei autoficționale, îi recunoaște valoarea și forța; cât despre proza douămiistă, parte cumva a unui întreg, Florina Pîrjol își dorește o mediatizare a acestei literaturi, dezbateri care să îi definească (poate și mai exact!) mișcările. Se înțelege, cartea de față rămâne un must-have pentru orice ipotetic cercetător al fenomenelor contemporane.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s