Dinu Pillat – Dostoievski în conștiința literară românească

 

Dinu Pillat – Dostoievski în conștiința literară românească

 

Deși nu îmi era străină existența acestuia, recunosc că până la momentul „ediției Humanitas” nu citisem studiul lui Dinu Pillat consacrat receptării lui Dostoievski în spațiul culturii românești. Mai mult, trecusem cu o superficialitate demnă de a fi condamnată peste scrierile acestuia, considerându-l un autor de plan secund.

Sfârșitul lui 2015 mi-a adus însă pe birou această nouă apariție, inteligent „ambalată”, care reface treaptă cu treaptă drumul „apropierilor” dintre un veritabil om de cultură și fascinanta operă dostoievskiană. Sunt absolut convins că prezentul volum nu se va situa doar în zona de interes a specialistului, a istoricului ori a criticului literar, eventual a studentului la litere ori a profesorului universitar. Informația vehiculată este oferită coerent, de-a lungul unui discurs precis ce presupune în spatele acestei reușite un adevărat sistem de referințe. Contextualizată, munca lui Dinu Pillat pare a fi cu adevărat titanică. Neavând de partea sa uneltele tehnologiei prezentului, autorul străbate bibliotecile, arhivele Academiei, inventariază varii documente, le compară, le datează, le re-interpretează acolo unde este cazul, denunță omisiuni. Șantierul său se așază peste întreaga literatură, surprinzându-ne adesea prin „politica comentariului în paralel”.

După cum e firesc, voi vorbi nu doar despre nucleul acestei ediții – studiul propriu-zis –, ci despre întreg edificiul. Mi se par potrivite pentru acest început cuvintele-portret din postfața („O discuție amânată”) lui Alexandru Paleologu, ce surprind în adâncime modul (lui Dinu Pillat) de a fi și de a se raporta dialogul viu: „Din tinerețe până în acest prag al vieții și mai ales în ultimii zece ani, îmi împărtășeam gândurile cu Dinu Pillat și asta devenise pentru mine, cred că și pentru el, o necesitate. De nenumărate ori ne-am contrazis, cu umor de obicei, cu umoare deseori, cu iritație câteodată; de nu mai puține ori eram de acord, sau aproape. Aprobarea lui îmi era deosebit de prețioasă (deși o simțeam excesivă în cordialitatea ei) fiindcă nici dezaprobarea nu și-o ascundea: începea ezitant, politicos, cu tot felul de menajamente, după care trecea la atac cu o vehemență care, în loc să jignească, acționa, dimpotrivă, ca un lubrifiant, atâta era omul acesta de încântător prin sinceritatea și loialitatea lui și prin pornirea lui de a da importanță lucrurilor cu adevărat importante”.

Această preumblare meta-critică prin literatura română în căutarea lui Dostoievski are o construcție tripartită, amintind parcă ceva din formele clasice ale muzicii culte. În fapt, cercetarea se întinde între 1885 și 1968. Startul este dat de Gherea, singurul din epocă care pare să aibă răbdarea și intuiția unei literaturi de certă valoare. În treacăt fie spus, numele lui Dostoievski avea să fie tipărit pentru prima dată în spațiul autohton chiar cu prilejul dispariției sale din viața vremelnică, odată cu știrea dată de Zamfir Arbore. Rândurile, intitulate simplu „Din Rusia”, aveau să echivaleze moartea celebrului scriitor rus cu un eveniment de proporții, culminant pentru „viața capitalei Țarului”. Revenind, mai departe poate fi intuită simpatia cu care e privit C.Dobrogeanu-Gherea, la celălalt capăt aflându-se tocmai lipsa unei orientări (inclusiv) estetice potrivite reprezentativă pentru Titu Maiorescu, deși acesta va fi citit cu siguranță cel puțin „Crimă și pedeapsă” – după cum aflăm din ciclul „Însemnărilor zilnice”. Descoperirea lui Dostoievski se petrece între 1881-1920, pentru ca înțelegerea lui (1920-1944) să formeze un al doilea capitol, poate și cel mai important al întregii lucrări. La început avem de-a face cu traduceri proaste, trunchiate, aspect sesizat inclusiv de Nichifor Crainic. Un loc cu totul aparte îl ocupă Benjamin Fondane, prin inter-relaționări Dostoievski – Kant. În cazul său concluzia e formulată modernist, urmărindu-se efectul și nu neapărat argumentele: „În concluzie, aderând la «inițiativa insolită a lui Leon Șestov», Benjamin Fondane propune la rândul său ca «Dostoievski să fie recunoscut, în locul lui Kant, drept adevăratul autor al Criticii rațiunii pure»”. Alături de Dinu Pillat vom constata că între cele două războaie mondiale există un factor comun al modului de interpretare, mai precis disponibilitatea de a vedea în autorul „Fraților Karamazov” un profet sau un vizionar mistic, cu o coloratură specific ortodoxă. În această linie se înscriu interpretările ce vin pe filiera existențialist-creștină rusească, mai precis dinspre Dimitrie Merejkovski și Nicolae Berdiaev. Evident, pe o asemenea direcție vor merge „gândiriștii”, avându-l în frunte pe Nichifor Crainic, deși cu siguranță mai surprinzătoare sunt rândurile care ni-l prezintă pe Dostoievski arestat de… cler. Este adus în discuție protoiereul Clement Bontea care publică la Focșani o broșură: „F. M. Dostoievski: Viața și operele lui”, care se vinde „în folosul clopotului” la Catedrala Sf. Ioan din localitate. Studiind la Academia Teologică din Kiev, plin de fervoare, Clement Bontea nu reușește totuși să treacă dincolo de o cărticică de popularizare a operei dostoievskiene, pe care o prezintă în linii mari și din păcate incomplet, deși vede la rândul său în figura marelui scriitor rus, întipărite trăsăturile adevăratului scriitor profet. Dinu Pillat îl percepe pe G.M.Ivanov în aceleași date ale comentatorilor teologi. Totuși, acum, G.M.Ivanov își apropie cu mai multă tărie și spirit „obiectul de studiu”: „Nici ca scriitor, nici ca creștin, Dostoievski nu este dulce. Dostoievski nu se gustă în vârful limbii. Fiindcă Dostoievski oprește ca apa fierbinte sau te încremenește ca gheața”. Dacă în linia celor ce îl susțin mai figurează Dan Petrașincu cu considerente interesante despre această curioasă disponibilitate pentru romanul psihologic abisal, Camil Petrescu, prea îngropat în „noua sa structură”, îl consideră un scriitor „absolut ilizibil” și „plin de poncife rusești”. Al treilea episod al receptării, dedicat „reconsiderării lui Dostoievski”, se desfășoară între anii 1944-1974 și analizează în special „Dostoievski: tragedia subteranei” – Ion Ianoși, „Dostoievki” – Liviu Petrescu, „Tânărul Dostoievski” – Valeriu Cristea și „Tentația absolutului. Personaj și compoziție în opera lui Dostoievski” – Alfred Heinrich. Desigur, cea mai apreciată lucrare este eseul lui Ion Ianoși…

Din păcate, destinul potrivnic a lui Dinu Pillat avea să se curme brusc, la deplina maturitate, când autorul va fi avut probabil și alte resurse pentru a-și completa prezentul eseu – mă gândesc măcar la celebrul „Dicționar al personajelor” întocmit de Valeriu Cristea. Alături de această inteligentă inventariere a celor mai importante exegeze, Dinu Pillat a înaintat de-a lungul reconsiderării lui Dostoievski diferite opinii pertinente ce privesc directa influență a scriitorului rus asupra unor personaje complexe ale literaturii noastre – maniere apropiate am putea observa deopotrivă la Gib Mihăescu ori, peste timp, la Nicolae Breban. Desigur, și alte nume mari intră în datele acestei ecuații…

Inteligenta postfață a lui Alexandru Paleologu e completată în această ediție de scrisorile facsimilate trimise de N. Crainic, Geo Șerban, Andrei Pippidi, de mărturiile Corneliei Pillat, plus pagini de corespondență, de un dosar de referințe critice și de o utilă bibliografie a scrierilor lui (și despre) Dinu Pillat! Am lăsat voit la urmă tocmai prefața, semnată de George Ardeleanu – pleacă de la ideea unui Dostoievski citit în datele „unui europenism integrator”, pentru a propune un interesant test de dostoievskiometrie dar și modalitatea prin care s-ar putea reflecta întru totul pattern-ul dostoievskian, aducând în prim-plan intercondiționările dintre evoluția traducerilor, scrierile propriu-zise ale lui Dostoievski, scrierile reflectate în conștiința romancierilor și complexul fenomen al influențelor literare.

Peste toate, acest ultim volum din seria Dinu Pillat al Editurii „Humanitas” rămâne în datele surprinse de Al. Paleologu „o operă închegată și solidă, scrupulos pusă la punct, conducând pas cu pas cercetarea pe firul ei istoric până în actualitate. Ca specimen de cercetare științifică, ea este exemplară prin strictețea metodei și prin atitudinea față de subiect, care dau stilului lui Dinu Pillat o precizie cvasimatematică și un ton de aparentă neutralitate, funcțional, interzicându-și orice efuziune și disimulându-și cu extremă grijă participarea personală și sarcina afectivă (de altfel, de sursă totdeauna pur intelectuală)”.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s