Culoarul Mircea Cărtărescu

Culoarul Mircea Cărtărescu

 

Am înțeles demult că, cel puțin în ceea ce mă privește, a scrie despre Cărtărescu înseamnă în primul rând a lăsa deoparte prețiozitățile literare, taxonomiile, instrumentele de tortură ale criticii, pentru a mă lăsa prins într-o poveste ce își deapănă înțelesurile sub forma unui construct bizar. La o adică, „Solenoidul” lui Cărtărescu va cunoaște, presupun, cel puțin în parte, aceeași „istorie” a receptării „Orbitorului”: mai întâi câteva prezentări elogioase – cum ar putea fi la rigoare și aceasta! -, apoi ceva decriptări în spiritul și după uzanțele vremii, venite din partea unor somități literare ce vor așeza cu minuțiozitate aceleași etichete cu care au mai umblat, la urmă… cohorta detractorilor. Revenind, aș putea spune din start că, într-adevăr, această din urmă apariție semnată Mircea Cărtărescu face parte dintr-o construcție al cărei algoritm final nu va putea fi rezolvat / parcurs decât într-o manieră intertextuală: „Solenoidul” vine în continuarea „Nostalgiei”, „Orbitorului”, vine parcă să nuanțeze la infinit paginile „Jurnalului”. Îl înțeleg mai ales acum pe Mircea Cărtărescu sub forma unei apariții duale: pe de o parte, e autorul când interesat, când dezinteresat de micile „drăcovenii” ale lumii „celor mici” – caută să își explice umanul, să îngrădească normalitatea – îl simt așa în „De ce iubim femeile”, „Frumoasele străine”, „Pururi tânăr, înfășurat în pixeli”, „Baroane!”; pe de altă parte, e contra-măsura obișnuitului, e Sărmanul Dionis, o gândire angelică / luciferică care scormonește în travesti (uneori!), avid de a înțelege totul, până către marginile unei existențe „poliforme”. Această zonă formează Culoarul Cărtărescu – am convingerea că nici peste mai mult timp nu va opera cu suficiență o anumită ordine a lecturii! Acest Cărtărescu abisal – dar evident nu în sensul folosit până acum de „critica abisală” – prelucrează rosturi metafizice, își inventează un limbaj propriu care se joacă cu atenția și disponibilitățile de înțelegere ale lectorului. În spatele unui duct lin, al unei științe și al unui har de „a povesti” ieșite din comun, autorul tensionează alegorii și apelează la metafore neconvenționale, ascunse în bolgiile unei conștiințe ce nu își găsește liniștea.

Calitatea scrisului e însăși mărturia existenței. Paginile sunt părți ale unui puzzle complex, multidimensionat, un soi de panopticum cu ciudățenii ce trebuie acceptate în mediul lor. Într-o altă ordine, avem de-a lungul paginilor o mărturie (doar) la început ciudată: Mircea aparținând acestui Culoar nu este literatul de succes ci voința celui care trebuie să își afle sensul: „Da, manuscrisul meu depășește literatura, pentru că este adevărat. Săgeata lui zboară, e drept, peste țintă. Dar nu-mi mai pasă azi că regula jocului e să nimerești centrul inelelor concentrice. Nu mai dau doi bani pe coronița estetică. Nu mai accept să trec pe sub furcile caudine ale ușii pentru pisică” – și e normal să fie așa atât timp cât înțelegem că „Niciun roman n-a arătat vreodată vreun drum, toate, dar absolut toate se resorb în inutilul neant al literaturii”. Cumva, scrisul îl presupune doar pe cel care își croiește un drum ascensional, înțelegând prin aceasta, implicit, ruptura față de convenție.

L-am perceput de multe ori pe Mircea Cărtărescu – presupun că mi se va reproșa această comparație! – în literatura noastră drept un medievalist care nu știe cum să ne reamintească câteva din tainicele legi ale alchimiei. Atât „Solenoidul”, cât și „Orbitorul” altădată ori chiar „Jurnalul” mi-au readus în minte pagini din „Pendulul lui Foucault” sau „Numele trandafirului”. Scriitura lui Cărtărescu e un quest în sprijinul unei  continue nevoi de legitimare a unui plan superior dar necunoscut. Nu în manieră detectivistică, ci într-una simbolică și oniric-realistă, autorul resimte nevoie în prealabil de a evada: „Obiectul gândirii mele este gândirea mea, și lumea mea se identifică cu mintea mea. Misiunea mea este, astfel, una de arpentor și cartograf, explorator al boselor și subteranelor, al ublietelor și carcerelor minții mele, dar și al Alpilor ei plin de ghețari și ravine”. Nefirescul se încarcă de normalitate, polii se schimbă în timp ce sensurile se adună, încep să se întrepătrundă și să își fie suficiente.

Experiențele de viață prezentate sunt și ele simbolice, chiar dacă, după cum am lăsat să se înțeleagă, aspectele brute ale unei existențe (aparent) banale invadează textul: astfel, la capete opuse avem clipa nefericită a tânărului student care, aflat la cenaclul literar își năruiește odată cu lectura poemului „Căderea” visul de a deveni un autor important și însuși „Solenoidul” (ați putea înțelege rapid în spiritul paginilor „nod de conexiuni cu direcție ascensională) mascat de casa în care acesta locuia, dovedindu-se a fi un fel de centrum mundi în jurul căruia se învârt disponibilități artistice dintre cele mai stranii, de-a lungul cărora în chip voit grotescul se îmbină cu gongorisme / volute ce înființează o arhitectură bizară, cu rol tainic de a reinterpreta lumea.

După cum era de așteptat, timpul și spațiul nu sunt decât niște marote, deoarece povestirea e interesată de scene și situații ce alunecă dinspre claritate către amintiri deformate, vise ale căror ciudățenii întrec „convențiile” psihanalitice. Toate acestea se împletesc într-o „fantasie” de care ne aducem organic aminte… Orizontalul echivalează cu Școala Gimnazială 86, Colentina, Ștefan cel Mare, Institutul de Medicină Legală, banalul dispensar, diferitele case în care a locuit (împreună sau fără părinți), cancelaria, muzeul etc. Personajele ce populează cartea sunt în același timp extravagante pentru banalitatea bucureșteană dar și puncte de plecare pentru întâmplări neverosimile. E cazul Pichetiștilor ori al portarului, e cazul lui Nicolas Vaschide ori al bibliotecarului ce îi înmânează un tainic manuscris predestinat. Relațiile cu Irina și Ștefana produc dezordine – ordine (doar aparentă), pentru ca într-un final (ușor ratat, parcă prea cinematografic) cea dintâi să îi aducă indirect salvarea. În spatele tuturor acestor apariții rezistă pe mai departe obsesia dublului, a reîntâlnirii cu fratele geamăn pierdut prematur – pagini de un lirism aparte: „La drept vorbind nu mi-l aduc aminte, deși e mereu prezent în mintea mea, uneori cred că mi-o ocupă cu totul. Mama nu a vrut să-mi vorbească niciodată despre el, cel pierdut.”; „Victor a dispărut, și cu el a dispărut poate singura rațiune, singura strălucire, singura frumusețe, singura șansă a vieții mele. Fără el m-am simțit mereu un mare mutilat, cu unul dintre acei jumătate-de-om care se împing cu palmele de asfalt, plantați într-un cărucior cu rotile”; „…peste imaginea asta tulbure, de-un altfel de verde decât a aerului plin de sevă dimprejur, se suprapunea chipul meu, tremurând ușor pe suprafața mereu curgătoare, fețișoara mea neînsemnată, foarte albă în umbra adâncă, având ceva spectral și trist în ochii cafenii, ce parcă nu-i aparțineau, părând găurile ce țin loc de ochi ale unei măști de porțelan. Și totuși pentru acei ochi goi, prin care se vedea fundul apei, venisem aici, pe ei voiam să-i văd și mai mult decât să-i văd – să-i sorb, odată cu întreaga mea față de copil, ca să-mi regăsesc, în fine, frățiorul pierdut. Mă aplecam și mai mult, și buzele mele atingeau buzele înghețate ale copilului din oglindă, și, cu pleoapele-nchise, înghițeam substanța sa pură și rece simțind că astfel l-aș putea scoate din racla sa ca să-i iau locu-n eternitate”. Doar așa, odată cu regăsirea Celuilalt, personajul-autor își poate învinge sentimentul inutilității, groaza de a nu-și fi înțeles drumul, de a nu fi întrevăzut semnele. E un drum neimaginat încă de vreo știință exactă, ci împărtășit tainic doar prin iubire.

Un alt volum despre același Cărtărescu: o perspectivă ajustată continuu, în parte re-stilizată. Iar dacă acceptăm că ar trebui raportat la „Orbitor”, și acest pseudo-jurnal-roman joacă rolul unui backstage; în chip fericit, cititorul primește un „bilet de liberă trecere”, este invitat să se împărtășească direct din orbitoarea destăinuire a eului conștient, ce întrețese sub forma unei proze poematice lumea sa plină de sens.

„Solenoidul” lui Mircea Cărtărescu este precum un Cub Rubik: aparent o jucărie sau un moft insignifiant, are capacitatea de a-ți oferi măcar intuiția unei altfel de existențe, devenită în mod paradoxal reper / semn distinct al Infinitului, al Totului.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s