Mugur Andronic – „Viața… ca un vis…”

Mugur Andronic – „Viața… ca un vis…”

 

Am înțeles mai demult că cei îndrăgostiți de valorile Bucovinei au un soi de sensibilitate specială, ce ulterior se autoconstituie într-un fel de motor motivațional, angajând întreaga ființa în efortul de promova valorile locului. Întâlnirea cu Mugur Andronic a fost una specială – am întrevăzut încă din start acest fel ardent de a milita pentru un plus de valoare strămoșească printre ciudățeniile societății contemporane. Într-un volum ce îi este dedicat (gest rarisim!), Ioan Grigoraș aprecia la Mugur Andronic tocmai această disponibilitate plurivalentă de a construi rosturi identitare, subliniind că „personalitate a culturii bucovinene, și-a creat un bun renume prin realizările sale concrete dar și prin caracterul său plin de intenții și fapte de bine. Și ce poate fi mai nobil decât a te sacrifica în mod constant pentru cauze de interes general și desigur și național. Dar câți dintre noi au puterea și noblețea de-a o face? Și de obicei cei din jurul nostru, mai puțin dușmanii personali, au onestitatea să recunoască meritele unora doar după ce aceștia nu mai sunt printre noi…, sau dacă se poate își mai însușesc din realizările și meritele celor dispăruți…”

Având în vedere cuvintele de mai sus, consider totuși că cea mai nimerită mărturie a acestui suflet nobil o constituie volumul de versuri „Viața… ca un vis…”. Registrele volumului sunt dintre cele mai variate, poate și pentru că autorul aduce la un loc dinspre viața de zi cu zi varii căi de cunoaștere, domnia sa fiind istoric, arheolog expert, evaluator de bunuri de patrimoniu, prozator, caricaturist, un adevărat fervent pentru viața culturală.  Dar mai presus de toate acestea, există un soi de neoromantism (sesizabil încă din titlul volumului) care deschide sub forma unui evantai sensurile unei poezii florale, calde, poate chiar optimiste, ce știe cum, din când în când, să amendeze printr-o ironie sardonică monstruozitățile contemporanului. Asistăm așadar la un discurs ce se opune tumultului vieții, topind în manieră generoasă teme precum natura, iubirea, sensul artei și condiția artistului. Motivele ce stau la baza unei asemenea arhitecturi sunt la rândul lor romantice: viața ce trece ca un vis – motiv recurent / fortuna labilis, lumea ca teatru dar și „femeia-poveste”.  Adesea, existența comună este spațiul claustrant, după cum reiese din chiar primul poem al volumului: „E oare viața noastră – sumar de vise, excursie de plăcere, / Sau poate o detenție scurtă, închiși în forme umede și moi? / E oare simplă și nouă demonstrație de forță a morții infidele, / Sau a originii noastre vechi marine sălășluind tacit în noi?” („Viața… ca un vis…”) Interesantă manieră de a retălmăci încă dintru început actul / reflexul genezei. Cred că unul dintre meritele lui Mugur Andronic este și acela de a nu fi aruncat în lupta cu versul noțiuni pretențioase, termeni din filosofia culturii. De-a lungul acestui demers în parte donquijotesc, autorul mărturisește dumnezeirea – de altfel, volumul de față poate echivala și cu o tablă de legi a despătimirii: „Ah Doamne visez, e oare ireală această desfătare / Culori infidele, și sunete ce fac valuri miraculoase / pe pielea-mi arsă / De setea vieții mortale… / Există Dumnezeu, acum ei o simt, / cu trupul ce pare…, sau chiar se scurge / Ca picătura apei pe solul crăpat de soare…” („Final trist”) Chiar dacă i-am putea reproșa poetului mici construcții inadecvate („sub scoarța pielii creștetului chelit mult prea devreme”, „mă rup lasciv de ritmul frânelor auto de pe stradă”), volumul rămâne unul de succes, conturând senzualități organice. Deosebite sunt versurile adresate fiului, readucând în discuție – în planul umanului –  luminoasa relație filială: „Lui Sâmburel”, „Lui Sâmburel, (Ștefănel) la botez…” În timp ce regretele sunt puține și mocnite („ar fi trebuit să mișc mai bine cuțitul în rana sorții… / dar și în cea a clipei de nesaț și de păcat…”), sarcasmul în contra societății ia conturul unui cubism existențial („Cubism”), iar poetul se întoarce cu fața spre trecut, având noblețea de a aduce un omagiu lui Eminescu.

Pentru final, am decupat poate cea mai reușită filă, cu rol de invitație pentru o lectură atentă a întregului volum: „A murit balerinul, / Cu ursulețul copilăriei în brațe, / Și țigara făcută scrum, la colțul gurii / Din care ieșeau, înșiruiți, / Ca mărgelele pe ață, / Dinții săi de lapte și / Gemetele sale de altă dată / De mascul feroce… / Noapte bună balerinule, / Apucă-te să-ți faci numărul / Pe pleoapa întoarsă a lunii, / Printre craterele-coșuri / Adolescentine ale astrului / Pe care ai jurat și te-ai mințit / De prea multe ori / Că iubești cu adevărat… / Odihnește-te în pace” („Moartea balerinului”).

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s