Petru Solonaru – „Osebitor”

Petru Solonaru – „Osebitor”

La Editura „Antares” a apărut antologia de poezie „Osebitor”, semnată de Petru Solonaru. Volumul cuprinde versuri din cele cinci cărți publicate anterior, la sfârșit autorul găsind de cuviință să își explice întregul demers în liniile unei hermeneutici moderne, la granița dintre filosofia poeziei și semiotică.

În urma lecturii volumului de față am intuiția că despre Petru Solonaru se va mai vorbi în literatura noastră, poezia domniei sale nepurtând deloc pecetea provinciei. Dimpotrivă, aș înclina să afirm că „Osebitorul” întrețese un loc aparte în lirica contemporană. De altfel, în mod evident, autorul nu mizează mai deloc pe datele biografice, pe „coordonatele cotidianului” și nici pe textualități interesate de topuri literare. Volumul mărturisește taine ancestrale, având drept unic punct de referință o poezie autoreferențială, care, fie și voalat, îndrăznește să pună în vers existența tumultoasă a unei conștiințe ce e interesată de valorile eterne. De vreți, am descoperit în atitudinea-din-text a lui Petru Solonaru ceva din mirabila sămânță a lui Blaga. Această cale a „Osebitorului” să făptuiește din cunoașterea luciferică, pentru că până la urmă poesia e… „vocalică și feminină, ca receptacul al gestației și catarsisului, este ea a Lunii, dar nu în secțiunea vizibilă, prozaică, ci în cealaltă, a tăcerii și lucorilor veritabile”. Mai presus, mai înainte, șade cel nedeșlușit – Unul tace. Astfel, poezia nu devine nimic altceva decât o matrice alchimică a unor ecuații tainice ce au cuvenitul rol de a recompune chipul androgin al poetului conștient de menirea sa. Acest Nou Adam poartă însemnele înalte ale Frumosului, descoperindu-se el însuși doar inițiaților, discursul liric – ca act de reîntregire continuu – nefăcând altceva decât să revină la nesfârșit în proximitatea Tainei cu care se împărtășește. Tonul său este adesea declamativ, constatând cum toate elementele firii se întorc către Arborele dintâi, reper pentru o spațialitate aflată în afara păcatului adamic. Petru Solonaru își trimite cuvântul dincolo de ultima frontieră a poeziei-rostite, dintr-o dorință esoterică de a recupera fragmente-din-mit. Lumea pe care încearcă să o reîntregească nu se află sub semnul niciunei dogme, chiar dacă un ochi nu tocmai vigilent ar apropia-o de creștinătate. Autorul își echivalează mai degrabă propria existență cu cea a celui care face-și-desface sensuri…

Adrian Botez vorbea despre o „spiritualitate rarefiată… atât de perfect-cristalică în formă, încât doar inițiații vor vrea s-o citească, pentru că numai ei o pot înțelege…” Chiar la sugestia autorului, revărsări de lumină se deschid către patru direcții, două ale substantivului (urzeală, sacralitate) și două ale verbului (a numi și a tăcea). Poezia închide semn, semnificație, provocând sensul epifaniei!

„Osebitor” se întâmplă dincolo de polis, nefiind interesat mai deloc de conveniențe. Presupunând un excurs peripatetic, poemele își zbat interogațiile între „a fi” și „a nu fi”, concentrând totul în jurul câtorva teme filosofico-religioase. Înomenirea naște paradoxul ființei, căderea în orizontalitate devenind însemnul fatidic al proscrisului: „… Acolo gol în umbra-i te coboară / doime dar pe efemera scară // a timpului înfricoșat de-o vamă / ubicuă ce sinei se destramă”. Metafizica versurilor aglutinează tăceri declarat isihaste (aici nu aș fi în acord cu autorul!…), în timp ce „Pustia” („Între a fi și pricina-i, ce nu e, / imaculat stă nimeni nimănuie / ca ou dintâi, Ființă singulară… / Sub devenit părere-i doar să pară, // Oprire-n loc prin veșnica mișcare, / unul spre tot, ce tot cât unu-și are / nemarginea, identica-i oglindă. / Născând pierind pecete-i să cuprindă // la nefinit a cugetării pace. / Șoptitu-i vis, cum poartă Dar a tace, / e cheia-n schimb spre  ușa tainei vide, // umplând un gol ce în deschis se-închide… / În nefiind nu este chip să fie / căci ființând, se rânduie pustie…”) ori „Basilica” („Neutră, sub ideea de cub ce se destramă, / biserica, spre-arheul cufundității, vamă, / ca roată osială în Punct iradiază / crucificat repaos și nudică extază. // Din grota sferoidă a bolții sale cheie / de la pământ la pronii echerului descheie / candoarea unghiulară în vană carapace, / vădită astfel sunet, când a mirare tace…”) sunt pre-semnele „Mângâietorului”.  În „Tetraion” vocea aduce aminte de corul antic al tragediilor, invitând la o reorganizare a intențiilor. În „Zamolxeion” trebuie parcurs statutul poetului – onomaturgul, pentru ca un text precum „Stihare” să amintească fie și în marginalii de adevărurile stoice. Peste toate, „Osebitor” poate fi citit sub forma unei invitații în cheie alegorică, sub forma unui drum inițiatic. O mitologie personală, ce ar trebui lecturată intertextual.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s