Dan Perșa – „Și eu am scufundat Atlantida”

Dan Perșa – „Și eu am scufundat Atlantida”

Afirmam cu altă ocazie despre Dan Perșa că întreaga rețetă a redescoperirii sinelui, temă predilectă a scrierilor sale, integrează referințe culturale bogate. Înlăturând preferința pentru ludic ori ironic – compartimente atât de dragi postmoderniștilor, Dan Perșa ne înfățișează și se înfățișează drept… un alt Ulise al zilelor noastre. În prelungirea lui Joyce, a lui Eco, a unor motive folclorice remanente, a unor arhetipuri de forță, autorul mistifică realitatea și demistifică prețiosul. Lumea romanului nu se află sub semnul hazardului. Dimpotrivă, din postura unui jucător de șah cu o imaginație ce are darul de a copleși, autorul nu trădează decât acea lume mecanică, observabilă cu ajutorul metodelor pozitive… și ființează o civilizație superioară, a cărei menire ultimă pare să determine recuperarea continuă a memoriei și a prieteniei.

„Și eu am scufundat Atlantida” echivalează cu un roman ce surprinde frumos, atât prin arhitectură cât și prin stilul bogat. Aș afirma chiar faptul că Dan Perșa îi propune cititorului un volum ce poate fi alăturat cu ușurință unor arte conexe. Mă gândeam că bogăția de imagini i-ar asigura din partea unui cineast materia potrivită pentru o peliculă la granița dintre filosofie și science fiction. Fin cunoscător al romanelor de anticipație, glisând dinspre clasici către numele de marcă ale prezentului, autorul întrețese povestea căderii Atlantidei, punând accent cuvenit pe valorile umane. Un cunoscut îmi spunea că ar relectura cartea de față printr-o grilă ezoterică – se prea poate, însă după cum am spus, cartea lui Dan Perșa se ține departe de senzațional – ea rămâne interesată de a circumscrie valori morale general-valabile. Latură doar bănuită până acum, Dan Perșa e un sentimental care își pune uneltele scriitoricești în slujba armoniei.

Ținuturile sale magice sunt prefigurate de existența unui moto semnificativ, preluat din „Plăsmuitorul” lui Roger Zelazny: „Peste tot numai turnuri de fildeș, minarete din aur și balcoane din argint. Poduri de opal și balustrade purpurii, un râu alb ca laptele, curgând între maluri de culoarea lămâilor. Turle din jad și copaci bătrâni, de la facerea lumii, care atingeau norii, iar în mărețul port Xanadu erau ancorate corăbii, delicate ca niște instrumente muzicale, legănându-se pe valuri. Cei doisprezece principi ai țării se adunaseră în Coliseumul Zodiacului, cel cu zece coloane, să-l asculte pe un saxofonist tenor grec cântând la apusul soarelui”.

Practic dinspre Portul Xanadu pleacă și firele epice ale acestui roman. Xanadu e capitala Regatului de Răsărit. Înconjurată de apele oceanului, străjuită doar la vest de grandoarea muntelui Oyal, capitala e presemn al libertății totale, al unor destine ce urmează a-și cânta drumurile imaginarului. Formula romanescă tinde a fi simplă – pe rând, Prințesa Xanadu iar mai apoi Prințul Xipede construiesc dinspre lumea arhetipurilor căi de cunoaștere a propriilor realități. Alternând, intervențiile celor doi formează până la urmă un tot unitar, mărturisind aceeași dramă a poporului atlant. Ne aflăm chiar înaintea sorocului, în proximitatea tragicului, într-o lume care, în ciuda frumuseților fizice pe care le deține, pare să se fi îndepărtat de bucuria firească și netrucată a vieții obișnuite. De altfel, marea temă a romanului este legată de tocmai această necesară reevaluare a priorităților ființei. Asistăm la un quest pus în slujba celui mai nobil sentiment, cel al iubirii, al redescoperirii propriului eu în granițele iubirii. Revenind, vizionarii prevestiseră apariția primului cutremur: „Astăzi, primul cutremur mare, așa cum a fost prezis de vizionari. A fost colosal. Pentru prima dată în ultimii ani, de când se știe sigur ce se va întâmpla, oamenii au ieșit din letargia lor. Parcă au început dintr-o dată să trăiască din nou. Pofta de viață le-a renăscut și au devenit activi”. Însă după cum am lăsat deja să se înțeleagă, nu cutremurul propriu-zis va distruge Atlantida ci altceva, aproape imposibil de cuantificat: „Nu, nu cutremurul prezis va distruge o mare monarhie, ci boala o macină pe dinăuntru. Umblând, noi suntem nevoiți să despicăm înainte-ne o ceață groasă și impenetrabilă pentru vedere, emanată de suflete, deși tărâmul nostru pare așa de însorit și strălucit, încât privind în depărtare spre minele de oricalc, unde sapă supușii regelui, ai crede că de acolo răsare soarele”. În ciuda eforturilor Marelui Preot Xerios, cât și a prezenței unui personaj vădit antagonist – Mephala, soarta pecetluită nu poate fi însă schimbată, drept pentru care Atlantida urmează să dispară. Poporul își va căuta salvarea cu ajutorul unor zeppeline și a altor mașinării ce vor zbura către Pâmânt Nou. După săptămâni de așteptare, după cufundarea sufletelor în deznădejde, atlanții își vor cunoaște renașterea. Părăsind o lume în care „religia nu mai e o binecuvântare, ci motivul celei mai mari schisme”, personajele-simbol descind practic într-o nouă matrice: „-E o dimineață de aur, am spus eu. Într-adevăr, totul părea a fi din aur. Până și apele se auriseră. Vedeam țărmul galben-roșcat, iar zeppelinele aruncau reflexii multicolore. Acea imensă panoramă depășea panorama atât de dragă mie, pe când ne aflam în palat în Xanadu și priveam spre munți. Albastrul apelor e poleit cu o dâră de aur ce vine spre noi ca un pod. Valurile albe sunt poleite cu aur, cerul pare de aur. Așa am coborât, într-o dimineață de aur, pe un țărm de aur. Din zeppeline au pornit să șiroiască oamenii epuizați. Dar, în ciuda oboselii, se îmbrăcaseră, în semn de cinstire, cu hainele ceremoniale cu pene”. Urmează bucuria celor ce, iată, își găsesc loc unde să dureze o așezare. Timpul începe să meargă repede înainte, însă de această dată nu în detrimentul celor atât de mult încercați, ci spre folos: „Cu vremea am încropit o așezare. Nu are strălucirea orașelor din Atlantida, dar își va câștiga una. Nu mai este mult timp până când Prințul Wanadu va împlini vârsta de la care va putea să poarte coroana. Marele Preot îl va înscăuna atunci și el va domni peste poporul ce altădată a fost al Atlantidei. Prințul Ahu domnește peste poporul său, maya. Prințul Xintu, peste azteci. Prințul Wranu peste neamul inca. Eu ar fi trebuit să stăpânesc peste olmeci, dar părintele Xerios mă pregătește să-i iau locul ca Mare Preot, când el va trece în lumea celor drepți. Prințul Wayu peste poporul navajo. Prințul Amal va conduce neamul său, cherokee. Prințul Ahu peste Iakota”. Nebănuite continuități…

„Și eu am scufundat Atlantida” adună laolaltă câteva din marile teme ale literaturii universale: renașterea, întoarcerea acasă (cu sensul unei reveniri către propria interioritate), viața, statutul artei – „Mă interesează doar arta ca însemnând a vedea. A vedea obiecte, forme, existențe, curgeri, metamorfoze, culori. A trăi într-un univers liber de ingerințele gândirii, care nu și-ar găsi niciun rost dacă ființa noastră nu ar fi capabilă să capteze vibrațiile adevăratei realități a lumii, cea despre care am vorbit înainte (dacă am fi doar făpturi ce se rezumă la sistemul gândirii epocii, n-am avea niciun sens al existenței, decât acela, de l-am numi sens, de a ne oprima într-un soi de iad care ar fi lumea). De aceea spuneam, rândul trecut, că nu există decât două frumuseți pe lume: arta (a vedea) și a contempla întrebările…”

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s