Doru Kalmuski – „Conspirația iudaică și alte arătări”

Doru Kalmuski – „Conspirația iudaică și alte arătări”

 

Chiar dacă „istoria” ultimului volum semnat de către Doru Kalmuski ar putea fi un subiect viabil în sine, „Conspirația iudaică și alte arătări”, apărut la „Docucenter”, Bacău, se înscrie în linia paginilor de proză autoreferențială cu care autorul ne-a obișnuit. Deși la prima vedere titlul ar putea mima interesul pentru o formulă apropiată de seria bestsellerurilor, odată cu lectura răsuflăm oarecum ușurați! – căile cărții dezvoltă o problematică inteligentă și mai ales generoasă, în raport cu așteptările unui lector competent.

Am avut prilejul să scriu și în trecut despre Doru Kalmuski, în mai multe rânduri. Îmi aduc aminte că în legătură cu „Gara Milano”, propunând o mică șaradă, aveam să conchid că ceea ce „se întâmplă” se constituie mai degrabă într-un sistem complex de semne pentru ceea ce nu se întâmplă. Apoi, odată cu „Formula supraviețuirii” aveam să constat cum romanul fotografiază circul lumii dar își invită în același timp oaspetele către o nesfârșită problematizare. „Spre Vest prin Nord Est” a echivalat cu un realism magic aparte, un roman orwellian despre condiția alienatului. Am decriptat apoi cum, de-a lungul celor „Patru meditații despre predestinare”, autorul a descoperit că adevărurile ultime nu pot fi supuse rațiunii, ci trebuie experiate, trăite, încercate în drumul ființei către propriile limite. Evident, odată cu lectura volumului acum în discuție, am manifestat o oarecare prudență – riscam să mă repet, să mă rătăcesc printre propriile presupuneri / constatări / argumente, însă grație în parte unei „noi formule” găsite de autor, întrevăd „antecamera” („compartiment al camerei de combustie a unui motor în care se injectează combustibilul și începe arderea; cameră de precombustie”) unui viitor roman soteriologic, în spațiul căruia să se producă eventual demascarea tuturor utopiilor.

Până la acel roman, avem în față o sumă de fișe ce aduc explicit către un unic punct monstruozitățile creierului uman. Doru Kalmuski nu este nici pe departe un simplu cronicar al prezentului, îmbrăcat în haina „necredinciosului de serviciu”. Mai degrabă e un vizionar, capabil de a anunța „din timp” nebunia unei apocalipse artificiale. „Arătările” sale echivalează cu demascarea unor „istorii” ascunse, în hățișul cărora chiar ultima reverberație a Adevărului se pierde, devine doar vagă amintire a unui trecut fatalmente cosmetizat. Piesele acestui puzzle sunt micro puneri-în-scenă, textele aflându-se la granița dintre speciile literare, combinând efecte literare cu argumente și (pseudo) rațiuni filosofice. Situațiile în care se regăsesc personajele-simbol sunt (cel puțin la început) aparent banale, semnificațiile de profunzime începând să apară odată cu fixarea lexemelor în intertextualitate. Numele unor alchimiști celebri sunt inteligent aduse către nucleul volumului, traiectoria trasată de toate aceste micro-povești reinventând categoria dubitativului, ocultând convențiile. Aș spune că destinele schițate se află sub efectul bumerangului – cei care îndrăznesc să pună întrebări ori să își manifeste varii curiozități vor pieri topiți în proximitatea Răspunsului. Textele sunt când mai apropiate de domeniul științelor („Experimentul Inocentare”, „Somnul lui Arturo Krill”), când de formula detectivistică („Lista morților tineri”, „Ceasul zilelor lui Martin”) ori pur și simplu de un miracol la început latent („Înregistratorul”). Personal, am apreciat mai mult căldura și umanitatea din „Misterioasa țară a fericirii” sau „Dilema doctorului Riquelme” ori pur și simplu artificiile inteligente din „Numere raționale”.

Așadar, Doru Kalmuski revine fericit cu un nou proiect așezat în slujba demistificării falsității, după cum mărturisește, cu texte care „sunt un amestec de real și imaginar, de documente și ficțiuni, de apocrif și oficial, de idealism și raționalism, de legendă și istorie, de elevație și falsă elevație, de refuz al literaturii și complicitate cu ea”. Se impune însă necesitatea ieșirii din labirint, pentru a nu ajunge la prima din Cele Zece Porunci Definitive din „Societatea pefectă”: „Certitudinea este singura cale către fericirea omului. Omul care se îndoiește dă dovadă de instabilitate psihică, o traumă ce trebuie imediat eliminată”. Orice legătură cu „realitatea imediată” este evident, de folos!

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s