Nicolae Mihai – La pas cu inima, spre liniștea cu miros de cetină

La pas cu inima, spre liniștea cu miros de cetină

De la sine știut, poeții demonstrează o apetență specială pentru imagini artistice de un sincretism aparte, aducând tainic sub același acoperiș arte conexe. Acest aspect a fost sesizat încă din Grecia antică, fără a uita că adevăratele resorturi ale acestor „întrepătrunderi” au avut cel mai probabil drept punct de început poezia epică existentă în spațiul tradiției oral-ancestrale. Chiar dacă poezia epică era vedeta timpului iar nume celebre precum Homer ori Hesiod celebrau bărbăția, eroismul, curajul și mai ales forța, treptat, dinspre forme incipiente până la rostiri asumate la granița cu filosofia, lirismul lui Arhiloh (posibil prim exemplu!) a început să mizeze pe valori în parte diferite. Interesant cum într-o manieră personală, poetul în discuție prefigura conceptul renascentist al contrariilor ce se atrag. Arhiloh cunoştea prin intuiţie problematica existenţei umane, mizând pe împletirea binelui cu răul, a înălţării cu prăbuşirea. În matricea acestei experieri a contradicţiilor şi-a aflat Arhiloh puterea de a înfrunta greutăţile, interogându-și propriul cuget. De altfel, i se atribuie crearea versului iambic. Reamintesc că iambul este considerat a fi un metru grav, cu tonalitate joasă, scăzută, sugerând tristețea, apăsarea, așezate deopotrivă în slujba meditației. Din păcate, numai câteva fragmente din elegiile și „Iambii” săi ne-au parvenit, însă în puținul material se remarcă varietatea tonurilor, abundența imaginilor, verva și forța stilistică.
E general acceptat faptul că a sa creație este nepieritoare, anticipând-o pe cea a lui Aristofan, servind drept model poetei Sappho.

Pe de altă parte, Jean Burgos era convins în „Pentru o poetică a imaginarului” de faptul că aventura poetică este mai întâi de toate o aventură a limbajului. Poezia are marele merit de a redescoperi în valorile sale atitudini / stări / posturi venite dintr-un illo tempore ale cărui rațiuni iau contur odată cu ființa ce își conștientizează Cuvântul dintâi, adevărat principiu ordonator al vieții. Bachelard va arăta că descifrarea imaginarului artistic va ilustra faptul că imaginea în literatură este un „sens în stare născândă”. O atare înțelegere va iradia sensuri noi dar și formule-liant în plan artistic. Cert este că urmând lui Arhiloh, descoperind continuu „sensuri născânde”, limbajul revine acasă, dând formă cuvenită trăirilor autentice, unui lirism subiectiv, netrucat, dezinteresat de avataruri îndoielnice ori de convenții literare. Textul aflat sub semnul confesiunii reclamă cumva din partea „rațiunii critice” o aventură detectivistică – poetul trebuie surprins în propria-i interioritate, însemnele creativității sale stabilind tușele propriei ființări sub spectrul poeziei.

Constatam altădată că poezia lui Nicolae Mihai pare să înfățișeze o poezie unitară, care nu caută să demonstreze ceva, ci întrețese o lume de un diafan ce mie personal îmi reamintește de „rezervația de îngeri” a lui Emil Brumaru. E o lume tihnită, o lume patriarhală ce pleacă și revine dinspre / înspre realități cerești – o lume bătută-n icusari. Sentimentele care circumscriu discursul poetic sunt decupate dintr-o umanitate autoreferențială. Nostalgia îmbracă diferite accepte și conduce lectura către puncte terminus: brațele părintești ale Dumnezeului (de) regăsit, locurile copilăriei, îmbrățișarea femeii iubite. Peste toate, viziune ușor panteistă, natura pare a fi singura ce are forța de a păstra „bulgărele de foc” care să refacă legătura cu Absolutul. Nu, poezia lui Nicolae Mihai nu acaparează prin substantive temă, generalizante, ci țintește să arate acele elemente ale sacrului care de multe ori dau sens plenar vieții. Iar aceasta devine posibilă tocmai datorită gesturilor verbale simple dar hotărâte.

„Insomnii scoase la licitație” (Editura „Ateneul scriitorilor”, Bacău) e o nouă treaptă pe Scara unei poezii sensibile și contemplative. Pe coperta a patra, Valeria Manta – Tăicuțu surprinde esențialul: „Este limpede că ochiul și inima au intervenit și au influențat actul de creație, că nu se face risipă de cuvinte și că scrisul n-a fost urmat de muncă de bijutier pentru cosmetizarea imaginilor dintru început izvodite”. Într-adevăr, menirea poetului nu poate fi aceea de a survola mizeria existențială, chiar dacă, pe alocuri, eul liric nu își poate reține „Răzvrătirile” (latura socială întâlnind delicatețea): „Trăiesc pentru ca florile / să nu mai fie certate / de nimeni, // țipătul inimii să nu piară / îngropat undeva, // iar tu, nefericită, / guralivă dreptate, trebuie / să știi că fără oameni / nu poți exista!” Democrația nu este decât convenția unui fiasco – „Ea poate să însemne / degetul arătător înălțat / pentru fiecare murmur, pe care / nimeni nu dorește să-l audă; // poate fi hohotul de râs / dindărătul josniciilor, / pentru fiecare inimă / ce atârnă în funii, // dar și mâinile înfipte / în gâtlejul celui nedumerit, / care nu știe sau nu vrea / să înțeleagă / desăvârșirile prezentului” („Câte ceva despre democrație”). Sufletul însuși se zbate – este când manifest prin urâțenia provocată de același social meschin, când latent, îngrămădit în taina firii („Despre moarte, numai de bine”). Lepădarea de tot ceea ce stă sub semnul artificialului devine semn al maturizării. Refuzul kitsch-ului într-o societate fără repere conduce către solitudine: „mă lepăd de cei uitați cu nume / de împrumut, fugăriți de tagmele somnului, / până la groapa în care strigătul devine / capcană a întunericului, iar uitarea, o ispravă, / a nevăzutului, pe drumul de întoarcere” („Un mort bătrân”).

„Retrospectivă” amintește de „bătrânul dascăl” din „Scrisoarea I” – cu trupul bătrân, aflat sub semnul mirării și al mereu-înnoitelor descoperiri, poetul încearcă să nu rămână singur și caută uzând de o tainică rețetă mnemotehnică „între filele unei cărți, / o îmbrățișare / uitată, acolo, prăfuită”. Pentru câteva clipe pare că din paginile cărții se întrevede metamorfoza Marelui Anonim care înChipuie misterul prezenței: „Cineva îmi spune mereu / ce să tac, / cum să plâng / fără să vărs o lacrimă; // cu mintea desenează / vorbele nespuse, / tristețea din suflet, / care dă buzna și nu iartă. // Cineva poate să țină în palme / neînțelesul / de nimeni vindecat. // Alături de el, amintirile / nu au stăpân” („O vorbă”). Da, suntem prinși într-o anamneză poetică, într-o aventură a mai vechiului dicton „Cunoaște-te pe tine însuți”, drumul multiplicându-se în ritmul sunetelor sfinte: „…depărtarea pornită / să mă caute și drumul stingher / brodat, din loc în loc, cu dangăte / de clopot” („Înserarea, martoră a privirilor obosite”). „Ziua de mâine și urâtul fără mine” se încadrează în formula artelor poetice, desigur cu rol testamentar. Din când în când, autorul „taie poemul”, cuvântul devenind artefact al unui discurs sentențios, rece, ce poate dizolva utopiile de-o clipă („Braconier”). Scăparea vine dinspre echilibru, armonie, frumos ori dinspre liniștea cu miros de cetină.

Când mintea coboară în inimă, descrierea sentimentului de iubire se realizează în limitele firescului („Frunte îndrăgostită”). Alteori, eroticul apare diluat în veșnicia unui strigăt sihăstrit și în privirea ce curge către o metafizică duală a simțurilor. Mai rar, lipsa controlului are drept consecință o reorchestrare a erosului  naufragiat în amintire: „Sânii tăi aiurează când mâinile / grăbite, fără niciun ordin, dosesc / naufragii, întorc sângele, / împiedicându-l să se miște singur; // îndeamnă să furi țipete / cu tandră neglijență, în bezna / care o ia razna, împletind nebunii / de o clipă cu bâlbâieli ale inimii” („Fantezii de o clipă”). Două poeme, dedicate lui Sterian Vicol și lui Ignatie Grecu echivalează cu substanțiale declarații de iubire (preluând formula de la binecunoscutul volum – Gabriel Liiceanu), în timp ce alte poezii sunt doar fețele contrastante ale aceleiași realități: „Răsărit de soare” / „Strigăt fără identitate”.

Lăsându-și arcul și scutul la o parte, descoperindu-și propriul polis, poemele lui Nicolae Mihai amintesc de Arhiloh, el însuși interesat de echilibrul sincerității: „Dacă-nvingi să nu-ţi arăţi / Prea vădită bucuria, iar învins nu te lăsa / La pământ cu glas de vaier. Nu te veseli prea mult. / Nici la rău să nu te mânii! Vieţii cumpănă să-i dai…” – traducere Simina Noica. „Licitația insomniilor” lui Nicolae Mihai, plusul de luciditate conduc deopotrivă către sincoparea unui prezent aflat sub semnul absurdului.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s