Note de lectură – luciditatea lui Theodor Codreanu

Note de lectură – luciditatea lui Theodor Codreanu

 

Oriunde ai întoarce capul, nu ai cum să nu observi că prezentul cunoaște o decadență manifestată în forme maligne, ce au invadat în progresie geometrică întreaga hartă a lumii. Experimente de tot felul se autolegitimează pornind de la false utopii, aflate încă de la început sub semnul paradoxului: binele altădată liber consimțit a devenit în ochii marilor democrații doar marcă condamnabilă a unui conservatorism retrograd; în lipsa unor soluții fie și parțial credibile, se apelează la ultra-postmodernismul năucitor, ale cărui efecte se produc sub spectrul dezastrului social. Scenarii hollywoodiene post-apocaliptice par să își apropie pe zi ce trece realități monstruoase. Individul dispare în fața unor găști de interese fals politice, desigur transfrontaliere și interesate obsesiv doar de date economice.

Mediul virtual a făcut pas după pas în detrimentul normalității, îndepărtându-se pe zi ce trece de idealurile sale de început. Astfel, identitățile se tranzacționează în cadrul unei burse ale cărei principii se adună exclusiv în jurul voinței (imediate și cu orice preț!) de putere. Nu sunt adeptul știrilor-bombă: nu îmi petrec ore căutând pe net motivații solide pentru apetența unor lideri religioși de a legitima existența extratereștrilor; nu trăiesc nici cu convingerea că limba dacilor a fost prima în lume, după cum nu mă interesează deloc intrările secrete către Shambala ori remediile naturiste în stare de a-ți schima ADN-ul. Și totuși, pare că semnele unei schimbări importante atenționează ultimativ asupra necesității unei noi paradigme. Simplu, oamenii nu se mai înțeleg – lucruri firești altădată, au devenit aproape peste noapte semnalele evidente ale unei crize, probabil voit (până la  un punct!) generate. În chiar ziua când scriu aceste rânduri constat că suporteri aflați la Euro 2016 probează un comportament demn de comuna primitivă, în timp ce în marea democrație a Americii, aproximativ cincizeci de oameni cad secerați de purtătorul unei mitraliere… Nici Bătrâna Europă, dar nici America nu își mai pot cosmetiza hâda înfățișare. Rănile supurează iar singura șansă de a reveni în limitele normalității se leagă de revenirea către un singur reper metafizic.

Pare că din ce în ce mai multe condeie – din toate cele patru zări -au început să arate monstruozitățile acestei false „corectitudini politice”. La noi, voce aproape singulară, Theodor Codreanu se zbate de ceva timp, prin volumele sale, în contra a ceea ce a devenit mainstream și general acceptat. Opinam cu prilejul apariției lui „Eminescu, incorect politic” că Theodor Codreanu descoperă două Europe: pe de o parte, Europa hiper-corecților, a celor care propagă libertăți de orice natură, culminând cu libertatea totală a erosului și care își sprijină programele pe nesănătosul principiu al “minoritarismului la rang de lege”, iar pe de altă parte avem bătrâna Europă, a unui creștinism parțial amorțit, o Europă a marilor tradiții culturale care mizează pe o firească interdependență și interferență a omogenului cu eterogenul. Era apoi adus în discuție europarlamentarul britanic Struan Stevenson care declara în “The Daily Telegraph”: „Corectitudinea politică a luat-o razna. Am văzut instituții europene care au încercat să interzică cimpoaiele și care doreau să impună forma pe care trebuie să o aibă bananele, dar, acum, par deciși să ne spună și ce cuvinte, din limba noastră, avem voie să folosim.” O altă figură notabilă a scenei media din SUA aprecia că una peste alta, corectitudinea politică nu e altceva decât “tumoarea postmodernității”. Theodor Codreanu este interesat să arate pe mai departe modernitatea și adevărurile lui Eminescu și a altor iubitori ai ideii de neam, pe care îi contrapune „demitologizărilor” în vogă. E meritul domniei sale de a reface liniile cândva pierdute ale unui palimpsest. Istoria oficială a României și a Europei redevin un sit în perimetrul căruia criticul ideilor culturale descoperă, selectează, analizează și trage concluzii pentru mulți incomode.

Nu mă joc cu aprecierile, probabil una dintre cele mai buni cărți a ultimilor zece ani – „A doua schimbare la față”, Editura „Scara”, București – a suscitat din primele momente un viu interes. Plecând de la ideea că generația lui Cioran ține de sublim, Theodor Codreanu punctează scopul ultim al cărții: „Priviți în schimb, la rătăcirea ideologică, la dezmățul pornografic, la cinismul cu care generațiile de după 1989 disprețuiesc România împreună cu noua elită cleptocratică, și vă veți convinge că generația lui Cioran ține de miracol și de sublim. Iată de ce această carte se vrea și un omagiu adus generației lui Mircea Vulcănescu și a lui Emil Cioran. Mircea Vulcănescu a murit în închisorile comuniste și, înainte de moarte, a lăsat testamentul ciobanului mioritic și hristic: «Să nu ne răzbunați!» Românii postcomuniști nu numai că n-ar mai fi dispuși să moară pentru țara lor, dar se grăbesc, cu un egoism imperturbabil, s-o părăsească pentru totdeauna, crezând că vor găsi «mântuirea» pe alte meleaguri”.

Posesor al unei vaste culturi transdisciplinare, atent observator al mutațiilor postmoderniste, Theodor Codreanu inventariază parte a avatarurilor pe care România și le-a asumat în context european sau chiar mondial. Întregul edificiu pleacă de la perechea antitetică autohtoni – periferici. În esență, Theodor Codreanu este în acord cu Toynbee și Neagu Djuvara. La ultimul întrevede un organicism de factură eminesciană, de care nici Neagu Djuvara pare să nu fi fost conștient întru totul. De la Toynbee preia ideea ciclicității civilizațiilor care au un comportament organic de apariție, dezvoltare și moarte, cele trei neaflându-se sub semnul raționalului. Extrem de interesante sunt precizările făcute în legătură cu popoarele, percepute ca apariții arheale, arheii fiind semănați de Dumnezeu.

„A doua schimbare la față” e un nou avertisment, o modalitate lucidă prin intermediul căreia este explicat pericolul real al dispariției românilor din istorie. Demonstrațiile făcute de autor sunt fără cusur și angajează realități terifiante. Enumăr câteva puncte de interes: sub auspiciile prezentului political correctness, noua și artificial creata Uniune Europeană nu mai este interesată să recunoască creștinismul drept numitor comun. Apoi, vedem cum Francois Furet arăta echivalența dintre comunism și întruparea ideologică a universalului, pe când întruparea ideologică a particularului ar fi condus în mod firesc către legitimarea națiunilor. Din păcate, „societățile deschise” ale lui Soros au sufocat modelul societăților organice, ajungându-se la apariții în parte hibride, precum Noua Stângă Americană, principala susținătoare a unei mentalități political correctness – în fapt, o updatare a ideilor lui Troțki, cu precizarea că în prezent societatea nu mai este interesată de legitimarea unei singure minorități, ci a tuturor minorităților, un Turn Babel ce nu reușește decât din când în când să mimeze – deloc salutar – un patriotism kitsch. De altfel, foarte interesante diferențierile pe care Theodor Codreanu le analizează / inventariază, contrapunând patriotismului de factură socialistă, naționalismul autentic. Apoi, nuanțe importante pentru „rezistența națională” (ce ar fi fost de preferat!) și „dizidență”: „…s-au produs două tipuri de reacții la sistemul comunist: rezistența națională, având drept scop revenirea în matca organicistă a națiunii, și disidența, menită să reformeze sistemul. De la instaurarea lui, comunismul a avut drept țintă principală exterminarea sau anihilarea rezistenței prin «reeducare» ideologică”.

Cert rămâne faptul că după 23 august 1944, România a cunoscut o altă „schimbare la față”, neapropiindu-se în nicio formă de cea dorită de interbelicul Emil Cioran. Noul chip rămâne o prelungire în grotesc și nefiresc a primului, deoarece în subsolul tuturor „schimbărilor” un ochi vigilent își poate aminti de anomaliile Kominternului.

România nu are liniște, Europa nu are liniște, America este din ce în ce mai asaltată de valurile de terorism. Interesul ar trebui să cadă pe redescoperirea individului – dar nu oricum! Prin „A doua schimbare la față” înțelegem că „naționalismul e viabil atâta vreme cât este închidere care se deschide către alte națiuni. Numai dintr-o asemenea logică a lui Hermes a devenit posibilă ideea de Uniune Europeană. Postistoria europeană nu poate fi decât depășirea istoriei naționalismelor imperiale. Greutatea construirii unui asemenea proiect extraordinar este vizibilă prin teama națiunilor marginalizate în istoria Europei de a nu fi mai departe hegemonizate de națiunile care au avut antecedente în atare sens. Unitatea Europei trebuie să se manifeste la nivel politic, economic și religios, cu respectarea diversităților naționale și culturale. Așadar, orice naționalism este organic interesat de proiectul Uniunii Europene”. Să fie totuși prea târziu?

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s