Valeria Manta Tăicuțu – Vânătoare de îngeri și crini

Valeria Manta Tăicuțu – Vânătoare de îngeri și crini

Dacă nu aș fi cunoscut abilitățile scrisului Valeriei Manta Tăicuțu, probabil m-aș fi arătat surprins odată cu apariția volumului de versuri „Vânătoare de îngeri și crini”. Domnia sa activează cu succes în mai multe compartimente ale literaturii, păstrând un cuvenit echilibru între demersurile critice, paginile narative ori volumele de poeme. Pe de altă parte, nu e de lăsat în urmă activitatea-i publicistică, în hotarele căreia conștiința omului dedicat artelor ia cu adevărat contur. Și totuși… noul volum, apărut la Editgraph, Buzău, vine cu un ceva aparte, cu o dimensiune în plus, echivalează cu o pregustare a unui orizont încă îndepărtat.
Această vânătoare anunțată încă din titlu e mărturia directă a unui suflet aflat (dilematic arghezian) în căutarea propriei condiții ontologice. Alăturarea unor decupaje ale realității sunt doar puncte de plecare într-un excurs ce vizează conștientizarea țintei finale. Eul liric se zbate să reziste în fața mercantilului, unei lumi postmoderne ce se prosternează rupturii, a tot ceea ce este fragmentar. Autoarea retrasează cu pricepere, tușă cu tușă, delicatețea și inefabilul ființei ce se află sub restaurarea lui Dumnezeu. Calea regală a culturii, cartea în sine poate să se erijeze în mijloc suprem de cunoaștere. De altfel, din chiar prima poezie, sub un ton imperativ, conștientizăm că poezia trebuie trăită, astfel lumea personală trecând în fața unei existențe de tipul „must have”: „hai să citim poezii, lumea adoarme cu norul sub tâmplă, / oasele mele vor să rămână înalte, dar / cad peste iarba cu greieri ascunși”. Autoarea constată dureros că „avem lacrimi doar pentru sfinții martiri, pentru / turlele prăbușite, pentru copiii aruncați în pungi cu aurolac”, cu alte cuvinte am devenit nimic altceva decât spectatorii cruzi ai propriei decăderi.
Poemele Valeriei Manta Tăicuțu stau sub semnul întrebărilor în parte retorice. Există o dualitate a rostirii, un clivaj mimat perfect, tocmai pentru a pune în antiteză frumosul / normalul și grotescul / deviatul: „poate că zăpada nu e atât de adâncă, riscăm un înec / în albul perfid, cu cercuri de fântână înfipte în el / dacă rămânem acolo, ne vor trece cândva / izvoare gemene printre rădăcini, / vom ghici în izvoare soarta coroanei de sus, / umbra ei peste pietre când soarele / va crește în aur bolnav / noi riscăm un înec, zăpada ne șterge urmele, / toate valurile ei au în matrice zborul sinucigaș” („nu suntem îngeri”). În lipsa unicului reper, aripile îngerului presupun cădere iar un Thanatos ascuns decompune mecanica zborului. Asistăm la invazia rece a metalului: „…gura e plină / de rugină, de atâta metal respirat, / tu te faci că mă cauți, că mă strigi, că mă vezi, / eu mă fac să sunt vie, / dar e toamna bătrână, a văzut, ca și mine, / multe mii de cețuri și îngeri trădători” („îngeri trădători”). În această lume de tip Mad Max – post modernă și post-punk, jertfa pare fără sens. Am subzistat de-alungul ciumei roșii, pentru ca acum să contabilizăm geamurile sparte ale bibliotecilor și bisericilor. Imaginea generoasă a cerului care curge sub formă de cruce e contrapunctată de imaginea unui „oraș cu inimi în sicrie de plastic” („jertfă”). Lumea pare un hibrid, o mărturie neclară, probabil deformată a Voinței de a fi. Acestui univers diluat autoarea îi contrapune interioarele unui suflet zbuciumat, ce nu se poate mulțumi nici falsitatea („i-am spus îngerului: apără-mă, nu mă lătra, / când ies pe poartă cu mănuși de piele și cheia în buzunar, / nu-mi mirosi cizmele, nu fi câine, / fii înger păzitor… învață-mă să cred în veșnicie, / în post și-n rugăciuni, să nu mă mai doară genunchii / de-atâta timp irosit, poartă-mă cu tine / într-o margine de unde să pot privi înapoi, înlăuntru, fără patimă și frică, fii înger, / fii înger”), dar nici cu alienarea („…mărturie sonoră a singurătății noastre / pe pământul ca o colivă uriașă).
Chiar dacă ne-am născut pe partea greșită a Cortinei de Fier, poezia Valeriei Manta Tăicuțu nu îmbracă nici pe departe forma revoltei ori a dezgustului, ci e doar mirare nesfârșită. Volumul în totalitatea lui e precum un acatist adus în fața Creatorului și a Chipului Adamic. Cruzimea celor reținute dinspre realitate se vrea preschimbată în însăși blândețea naturală a firii. Autoironia prezentă are rolul de a împrăștia tocmai acea falsitate a prezentului cosmetizat. Socot că versul autoarei e unul pulsatil, străbătându-și interioarele, până spre devoalări oarecum de sorginte bacoviană: „la magazinul de chilipiruri e îmbulzeală mare, / s-au adus scaune electrice pentru copiii schilozi / și sticle mov, cu agheasmă. / … / babele se închină și fură cruciulițe din lemn de / la Sfântul mormânt, în timp ce dincolo, / pe stradă, sub cerul atât de gol și atât de albastru, / statuile pleacă încet spre apus” („botezuri mov”).
Drept invitație la lectură, transcriu integral „vânătoare de îngeri”: „vânătoarea de îngeri începe la marginea zilei: / de acolo se ridică acea pădure numai a noastră, / cu ierburi mici și uscate printre rădăcini aeriene de mesteceni și plopi, / crescuți direct din ceață și spaimă. / tăiem rădăcini, înălțăm catedrale de fum, / poate vin visătorii cu aripi, să ne împresoare. / doar legați cu rășină putem răsturna / coroanele verzi și înalte care intră în cer vrând să-l spargă. / curg pene și ochi rotunzi de cucuvea / peste ziua în care pornim la vânătoare de îngeri, / cu icoane în buzunar și la gât”.

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s