Ioan Es. Pop – „Arta fricii”

Ioan Es. Pop – „Arta fricii”

 

Mărturisesc că imediat după ce am parcurs noul volum semnat de Ioan Es. Pop, apărut la Editura „Charmides” în vara acestui an, gândul m-a dus către minunatele sonuri ale lui Bach. Stau față în față, așadar, „Arta fricii” / „Arta fugii”, prima reclamând prin atonal o lume abandonată în spaimele ființei, a doua construind o catedrală sonoră cu funcția de a mărturisi chiar prezența lui Dumnezeu. Deși poate comparația poate părea nefirească, ai sentimentul că cele două se completează, sunt părți distincte ale aceluiași trunchi ori fețele unei lumi ce aparent își consumă bulimic prezentul. Ambele pot deveni însă resorturile unor alegeri finale sau se pot institui într-un modus vivendi – „motivul lumii privite pe dos” declanșează sub formă ultimativă un quest pentru identitate. Ambele arte își vor fi dorit să convingă receptorul de inutilitatea raportării la o societate cosmetizată. Viața se desfășoară clar în tranșee, voința e singura „unealtă” care te scoate în afara labirintului.

Rolul poeziei este acela de a povesti, eul narativ se insinuează în interioarele liricului, volumul prelungește formulele lui Nietzsche: „acum, pune la lucru voința. Inversează totul. / mila e neputința celor umili. / de sus nu se primește nici iertare, nici milă. / tocmai de asta te și afli aici”. Ioan Es. Pop nu e un obișnuit al esteticii anodine. Cheia de boltă a volumului ar putea avea drept punct de plecare în cuvintele unui interviu acordat lui Bogdan Ghiu: „Niciun autor nu supraviețuiește literaturii și nicio literatură – vieții. Literatura presupune memorie, viața – uitare. Va prima viața. Va trăi cine va uita. Eu, de pildă, scriu adesea împotriva scrisului, împotriva memoriei. Scriu despre faptul că n-am fost altul, dar nici eu însumi, despre faptul că sunt dublu și mai ales că nu sunt primitiv. Acolo și atunci visez să ajung: în timpul fără semnificație, de unde se poate resemnifica și întineri totul”. Într-adevăr, ni se dă să auzim că „întâi, singurătatea va fi desăvârșită / și vei crede că până acolo nu coboară nici Dumnezeu, necum omul. Va dura cel mai mult, așa că va trebui să-ți obișnuiești simțurile cu toată această fundătură în care ochii nu mai văd ce-au văzut, urechile nu mai aud ce-au auzit, nici pipăitul ce-a atins, nările ce-au mirosit și limba ce a gustat. vei crede că ai fost părăsit de tot și de toate și așa va și fi”. Am spus și cu altă ocazie despre poemele lui Ioan Es. Pop că încadrează un biografism nemaiîncercat, o voce ce combină ecouri din eseistica revoltată a lui Cioran cu Baadul lui Ivănescu, precum și cu acel „sfârșit continuu” de sorginte bacoviană (mutat paradoxal când spre coordonate citadine, când spre zone rurale); acestea străbat viscerele unei teologii personale. Al. Cistelecan considera că Ioan Es. Pop „mizează pe un Dumnezeu terifiant, pe un Dumnezeu al condamnărilor, aprig și degrabă vărsătoriu de sânge, pe un Dumnezeu simțit în pedeapsă”. Evident, nu e departe de adevăr: „oriîncotro mă uit, mi se pare că văd / numai oameni înfricoșați cum sunt eu, / dârdâind în fața unor întrebări / la care nu există răspuns. // nu e-ntâmplător că istoria e tot mai goală, / că arma animalelor slabe e frica / și că tocmai de aici pornește și frica învingătorului. // trăiesc într-o singurătate absolută. în fiecare seară mă culc întrebându-mă: / oare mă va găsi cineva înainte de a putrezi în pat? // atâta a fost tot. cel nenăscut / a început deja să se răzbune”. Scrisul nu e decât formă modernă pentru strigătul Ecleziastului „Deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune”. Întâlnim acel eu obosit – deloc contrafăcut – al scrierilor precedente, aproape contra-existențial, în limitele unei marginalități a voinței: „…mută-te la dristor sau ceva mai încolo, / pentru că așa îți vei putea prelungi viața: timpul nu aleargă înnebunit ca în centru, / scopul scuză mijloacele, iar la terasa somidan / prietenii nu se schimbă nici cu suta de ani. // da, da, întoarce-te acolo. te așteaptă / toți cei cu care ai băut pe vremuri – / chiar și cei care, după un stagiu în mormânt, / se reîntorc pentru că mor de sete”.

Femeia se leagă mai degrabă androgin sau de rememorarea unor experiențe ce aduc la suprafață varii frustrări: „am stat lângă ea ani întregi / ca să-i pricep nebunia. / am văzut asfințituri care numai așa / pot fi văzute, căldări de lumină, / vărsate pe-o singură creastă de deal, / iar în jur întuneric ca-n oase. // visez și acum la mersul ei blestemat, / la deșănțata sfiiciune cu care / înțelegea să se dezbrace și la / felul oribil în care râdea. / toate acestea se află în mine acum, / cu neputință de destrămat”.

„Arta fricii” echivalează cu singurătatea, cu lumea dezgolită de înțelesuri acceptate. Poezia însăși rămâne mai degrabă iluzia putinței, un soi de fiară ce macină din interior. În fundal, răul se multiplică în progresie geometrică: „omul monstruos înaintează pe stradă / cu pași gingași și șovăitori. norii fac fuioare / în cerul acela al lor. nici măcar noaptea / nu va spăla străzile de urma omului monstruos. // dar peste ea, ca balele melcilor, se vor așterne / pașii următorilor oameni monstruoși, pentru că / nimeni nu e unic și singur. și, desigur, cu vremea, aceștia se vor înmulți… […] …frumusețea lui sublunară, de fosfor, acoperă o clipă / năpraznica vinovăție cu care a venit pe lume. // are acum răul la îndemână. îl poate folosi cu adevărat”. Rămâne fatal închis universul eului. Patul de plumb ori albul compactat sunt „uneltele” unui spațiu de tip concentraționar: „noaptea, în patul acela dormea cineva. / dimineața însă așternutul era impecabil de alb. / ușile erau încuiate de cu seară. / deveniserăm noi înșine prizonieri. / propriii noștri prizonieri. // dar, cu toate că încuiam toate ușile, / noaptea, cineva dormea în acel pat. / dimineața însă așternutul era impecabil de alb. // încet, dimineața, din pieptul păros al tatăului / ieșea la iveală o căpățână cleioasă / care se răstea la noi. astfel, / într-o zi vom ajunge la neliniștea pură / din care ne tragem spaima și neputința”. Tot răul obiectivat / scos la lumină ar putea echivala cu vindecarea – preiau dintr-un interviu acordat Svetlanei Cârstean, 2001: „Totul era, înainte să scriu, o energie neagră, întunecată, care nu avea formă – o magmă. Aceste chipuri ale spaimei, ale angoasei și deprimării s-au cristalizat încet, încet în niște personaje care sunt în egală măsură ele și eu. În clipa în care începi să vezi spaima, totul devine pipăibil și mai ușor de stăpânit. Cam asta a fost. Mi-am obiectivat nefericirile, eșecurile și neputințele și le-am fixat în câteva figuri. Ele sunt mai solide decât neantul ilimitat și incontrolabil de dinainte”.

Altădată vedeam la Ioan Es. Pop un pregnant histrionism tipic balcanic – „peste drum de crâșma unde stau și beau” – care acum e voit diluat. Totuși, ludicul nu este izgonit ci devine un rictus, „arta fricii” glisând (așa cum se întâmpla și cu „uneltele de adormit”) din ce în ce mai mult între nebunia neputinței și jocul lugubru al unui destin nemilos, întrupând în concret existența tragică.

Textele volumului sunt realmente fericit completate de cele cincisprezece „crochiuri semantizate” ale lui Aurel Vlad, transformând volumul într-o mica bijuterie. Siluetele bacoviene / oprimate / întoarse / chinuite „…merg din răsputeri către trecut, / pentru că într-o zi acolo va fi viitorul. // […] …cerul pe sub care trec / e atât de scund, că li se freacă de ceafă, / ca tavanul unei peșteri înguste. / aici, toate sunt aproape lipite unele de altele. / nimeni n-a despărțit încă lucrurile de ființă. // interiorul se micșorează în cei ce rămân pe drum. / mișcarea se adâncește-n nemișcare. / acum, cel care a întreținut o viață întreagă / sufletul ca pe un lucru de preț / își dă seama cât de blestemat a fost. / odată trupul bine înșurubat în tunel / și ființa în începuturi, persoana a dispărut. / mai departe nu se poate înainta. geamul eului s-a spart. // prin el însă, cu ochii larg deschiși, / se uită stăruitor orbul care i-a îndreptat într-acolo”.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s