Ovidiu Dunăreanu – „Lumina îndepărtată a fluviului”

Ovidiu Dunăreanu – „Lumina îndepărtată a fluviului”

„Lumina îndepărtată a fluviului” are toate elementele unui meta-roman, ale unei scrieri de succes, care – mai mult ca sigur! – adună la un loc majoritatea disponibilităților artistice ale lui Ovidiu Dunăreanu. Iar acestea nu sunt deloc puține! Spațiul livresc oferă cu generozitate o formulă literară inedită ce rostește în cheie inițiatică sensurile unor destine ce inter-dialoghează. Biografia subiectivă a autorului pare a se suprapune peste o realitate transfigurată mitic. Astfel, Ostrovul devine prin excelență depozitarul unor credințe și superstiții străvechi. Imaginat sub forma unui axis mundi, tărâmul coboară din poveste. Și, în adevăr, tehnica înlănțuirii evenimentelor e în mod voit contrapunctată de sincope, de distorsiuni cu rolul de a introduce fantasticul. În mod evident, „romanul ținutului” amplifică sensurile unui balans continuu între verosimil și neverosimil.

Dar, în definitiv, cum sunt aceste istorii care se succed ademenitor? Mergem chiar pe mâna autorului: „amarnice, derutante câteodată, încurcate, fabuloase, magice, fantastice, învăluite în mister, stranii de cele mai multe ori, dar și pline de haz, deslușite, firești”. Odată ce intri în lumea aceasta fabuloasă, până și cele mai curioase apariții ori răsturnări de situație par să intre în proximitatea firescului. Am lăsat să se înțeleagă deja, marea știință a lui Ovidiu Dunăreanu este aceea de a recrea lumea după o hartă a mitologiilor subiective. Ostrovul e străbătut de cinci vânturi ce poartă cu ele semnele schimbării: Vântul alb, Crivățul, Munteanul, Răsăritul, Cornul caprei. Personificate, acestea reușesc să delimiteze locul unde „răzlețite în aparență, evenimentele se contopeau și se continuau înlănțuite, iar cu timpul, nu se mai cunoștea care cum a fost, sau când începeau unele și când se sfârșeau altele”. Interesantă este apariția încă de la primele pagini a unui copil despuiat, cu pielea de un albastru strălucitor și cu o privire îngerească. Personajul se află dincolo de bine și rău, reamintind vag de mitologia scandinavă. Nu aflăm mai mult decât că… „umbla zvonul cum că vedenia, făcută de Egreta cu Vântul turbat, era sortită să rămână mereu copil și să nu poată fi prinsă niciodată, nici chiar de cei ce o zămisliseră”. Cu certitudine însă, el e un flagship pentru imaginarul atât de bogat al autorului. În treacăt fie spus, fără a-i știrbi din merite, Ovidiu Dunăreanu pare a fi găsit o formulă narativă în cadrul căreia s-au topit elemente din Sadoveanu, Voiculescu, poate chiar Eliade, întrucât alături de personaje, devenim consubstanțiali în hierofanie. Locuitorul Ostrovului știe să citească semnele timpului, intuiește miracolul pe care-l experimentează (doar în parte voluntar!) doar atunci când este singur. O întâlnire „peste fire” este cea dintre Anghel Furcilă și Zmeu – fiecare devine „mandatarul” propriei dimensiuni. E în joc lupta cu soarta iar omul are intuiția atât a pericolului, cât și a inefabilului: „Omul a stat ca pe ghimpi, cu inima cât un purice. N-a suflat o vorbă la nimeni despre povestea pățită la vie. Dar i-a fost peste puteri să caute să și-o alunge din minte și să se dezbare de ea. Oricum se sucea, oricum se învârtea, gândurile năvalnice numai într-acolo îl purtau. Întârzia cu ochii pironiți în gol; aceeași și aceeași întruchipare căreia, oricât se sforța, nu-i găsea un temei real, se reaprindea cu îndârjire în zariștea lor”. Asemenea apropieri și intercondiționări se petrec în spații lipsite de lumină, adesea tenebroase, sumbre. Desișul, pădurea sunt porți către necunoscut. Acestea sunt uneori accesate de vehicule ale morții – e cazul capitolelor „O căruță în bună regulă” și „Secretul vaporului cu aburi”. În timp ce a doua ar putea fi extrem de interesantă din postura unui scenariu pentru un scurtmetraj, prima adună o simbolistică mai bogată, o arhitectură care surprinde, cât și un eu narativ postfaptic: „Din seara aceea, eu normalistul Dima Zainea, n-am mai fost văzut prin Gura-Gârluței și nu s-a mai știut nimic niciodată despre mine. Ai mei, abia după război, târziu, m-au dat dispărut și au înfăptuit îndurerați cele de pomenire. Peste trei zile, apa m-a scos la suprafață, iar valurile m-au împins la mal, în drept Pietrele Seci, unde m-ați găsit voi zăcând și m-ați luat cu căruța. De atunci, așa cum știți, cutreierăm împreună drumurile și prin locurile neumblate, și-i ademenim pe cei pierduți ori aflați la ananghie și-i ducem cu noi”. În „Viitura, ca o mană cerească” avem de-a face cu știmele apelor / ielele („Se zicea că femei cu pielea ca spuma laptelui, înalte, despuiate, cu părul despletit, ieșeau adesea, pe ceață ori pe întuneric, din Dunăre și își pierdeau urma în hățișurile ei. Și, că nu era bine să te apuce noaptea pe-acolo, fiindcă făpturile acelea necunoscute luau înfățișare de vulpe și pisică, de oaie sau de capră răzlețită, cu clopot de tablă la gât, de vacă  neagră cu vițel, de scroafă albă cu nouă godaci, de cucuvea ori de bufniță cu aripi și ochi de foc, și-l sminteau pe om.”), pentru ca în „Setca de fund”, o superbă povestire cu iz gotic pe plaiuri dobrogene, să aflăm taina Serinei (ne aduce aminte de „Lostrița” lui Voiculescu). Toate acestea continuă spre definirea aceluiași unic tărâm magic cu ai săi „Alți oameni din Ostrov și isprăvi după chipul și asemănarea lor”.

Oarecum diferită e abordarea din „La un pocal de vin cu regele” – istoria plină de tâlc și umor a bucovineanului Savel Ficșunescu care, după ce își satisface serviciul militar și participă victorios la Grivița, Plevna, Vidin, ajunge să lucreze în administrație undeva în apropiere de Ostrov iar drumurile încurcate ale vieții îl aduc pentru câteva momente în chiar fața regelui, oferindu-i propriul vin, simbol al comuniunii și jertfei pentru idealuri străbune.

Această micro-istorie a ținutului e girată și de „Casa cea veche din paiantă”: „La cei o sută șaizeci și șase de ani ai mei, sunt cea mai veche și încercată casă din sat. […] Dar grădina îmi stătea întreagă la picioare, și, cu voia sau fără voia mea, știam necontenit ce se petrecea în ea; pentru că, noi casele am fost lăsate de Dumnezeu pe pământ, ca atât cât trăim, să nu avem niciodată odihnă, să băgăm de seamă, să auzim și să ținem minte tot ce se întâmplă pe lume…” Ovidiu Dunăreanu e un altfel de cronicar – e un magician care împrumută planului real resorturile unui spectaculos inteligent asumat, un explorator care ne reamintește continuu că viața însăși poate fi poveste.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s