Chipurile smerite ale Mănăstirii Secu

Chipurile smerite ale Mănăstirii Secu

 

În ceea ce mă privește, Mănăstirea Secu reprezintă o destinație aparte. De obicei, ajung în zona mănăstirilor nemțene de câteva ori pe an, unde, cu mare bucurie, admir armonia care se stabilește între natură și om. Desigur, sunt locuri binecuvântate, încărcate de spiritualitate și istorie, matrici existențiale pentru chiar sufletul românesc. Niciodată nu trec pe lână Mănăstirea Secu fără a mă opri în chip special. De prima dată am simțit un fior neobișnuit – să fie de vină zidurile „grele” care consolidează impresia de fortăreață, să fi avut un rol aparte grozava întâmplare – unii ar socoti-o (poate) minune!- pe care o voi ține, desigur, sub lacătul limbii… Dar nu răspunsurile sunt importante aici, ci însăși viețuirea, bucuria de a fi acolo, de a îndrăzni să evadezi cu toată ființa din promiscuitatea cotidianului…

Și cât de mare mi-a fost bucuria când, aproape întâmplător, într-un loc ce nu era dedicat cărților, am întâlnit sub forma unui „fotopateric” „Chipurile smerite ale Mănăstirii Secu”, lucrare tipărită în 2015 la Editura „Lumea Credinței”. Am ținut să scriu despre această apariție binecuvântată dar și neobișnuită, întrucât paginile-i adună informații importante cu referire la monahii (mai mult sau mai puțin) contemporani, dar în același timp propune în manieră directă relaționarea (prin intermediul fotografiilor) cu chipurile lor. Pentru moment, am conștientizat deruta… să încerc a circumscrie minunatul album cu acribia criticului ar fi putut echivala cu un sacrilegiu; cea mai nimerită abordare ar fi fost, prin urmare, să inventariez numeroasele plusuri ale unei lucrări ce ține de istoria monahismului nostru. Și iată-mă afirmând că Ieromonahul Hrisostom Filipescu este autorul trudnic al acestui compendiu de modele în drumul / urcușul nostru duhovnicesc. „Cuvântul înainte” semnat de Starețul Vichentie Amariei fixează exact această cumințenie aparte a Mănăstirii Secu: „Unii credincioși, pelerini prin mănăstirea noastră, cu o viețuire mai aleasă și cu un simț duhovnicesc mai înalt, mi-au mărturisit că atunci când intră în biserica mănăstirii simt o stare sufletească deosebită și o bucurie interioară care îi face să se simtă ca în tinda Raiului”. Avem de-a face în fapt cu o vatră monahală de peste patru sute de ani, care a păzit ortodoxia neamului în primul rând grație monahilor aflați în comună-rugăciune. Cartea aceasta este pe bună dreptate cel mai bun leac împotriva uitării unicului Chip, suita de medalioane duhovnicești așezând în cuvinte potrivite nu bucuria lui „a avea”, ci bucuria de „a fi”. În locul potrivit, și mai ales în felul potrivit!

Autorul, ghid al mănăstirii pentru o perioadă largă de timp, trăiește la rându-i momentele unei redescoperiri identitare. În „Mucenicii care plâng” ne relatează – în forma unui (pseudo)narator – minunea anului 2005, atunci când, pe locul unde fuseseră martirizați călugării mănăstirii de către turci constată apariția unor pete de sânge. Din nevoia aducerii-aminte, precizez că e vorba de lupta eteriștilor; învinși de turci, grecii se retrag, nemaifiind capabili să opună rezistență. Sunt martirizați douăzeci și patru de călugări, opt dintre aceștia fiind omorâți chiar în biserică. Virgil Cândea, via Schimonahia Olimpiada (a doua stareță a Mănăstirii Văratec), ne prezintă și numele celor uciși de ienicerii păgâni. Sunt ani negri, când este incendiat Paraclisul „Sf. Nicolae”, apoi întreaga mănăstire; tot cu acest prilej este reiterată și una dintre minunile Icoanei Maicii Domnului, minune care în planul Tainei se întâlnește peste timp cu aceste mărturii „pe viu” asumate.

Munca Ieromonahului Hrisostom Filipescu nu se suprapune peste aceea a unui „om de bibliotecă”. El nu se mulțumește doar cu transcrierea datelor bio-bibliografice, ci pune în scenă adevărate chipuri de bunăvoință, subliniind încă din titlul fiecărui capitol, printr-un soi de apoziție mascată, trăsătura definitorie a fiecărui chip prezentat. Când are relevanță deosebită, sunt inventariate școlile / titlurile pe care subiecții le vor fi urmat / „câștigat”, toate însă având drept punct unic de întâlnire agapa spirituală a Mănăstirii Secu. Cele peste patruzeci de portrete sunt interconectate; prezențe ale aceleiași lumi, dimpreună mărturisesc verticala. Chiar dacă ierarhizarea acestora ar fi improprie, cu toate acestea prim-plan-ul îi aduce laolaltă pe Arhimandritul Ilarion Bălăiță (cel care reușește să păstreze tezaurul mănăstirii de-a lungul războiului), Arhimandritul Dionisie Udișteanu – cronicarul Mănăstirii Secu (cu o teză de licență aparte despre „Buda și budismul”, profesor și subdirector al Seminarului monahal de la Mănăstirea Cernica, cu o operă de peste treizeci de volume), Arhimandritul Irineu Ilie – Superior al Așezămintelor Românești de la Ierusalim și Iordan (cursuri de doctorat la Facultatea de Teologie Maynooth din Dublin), Arhimandrit Ciprian Zaharia – cel care a asigurat una dintre cele mai lungi stăreții; figurile Ieroschimonahilor Vichentie Mălău și Antim Găină sunt apropiate deja de sfințenie, osemintele acestora fiind așezate în raclele Paraclisului Adormirii Maicii Domnului. Fără a face uz de alte criterii, autorul nu trece sub tăcere nicio viață aflată cu adevărat în slujba lui Dumnezeu și asta poate pentru că, într-adevăr, așa cum mărturisea și Arhimandritul Irineu Ilie, rolul monahului e deosebit și „gestionează” situații-limită: „Iată zac, iubiții mei frați, în mijlocul tuturor, amuțit și fără glas; gura a tăcut, limba a încetat și buzele s-au lipit; mâinile și picioarele s-au legat, chipul s-a schimbat, ochii s-au stins și nu văd pe cei ce plâng; auzul nu primește strigarea celor ce se tânguiesc, nările nu mai simt mireasma tămâiei; dar dragostea cea adevărată niciodată nu moare; pentru aceasta rog pe toți cunoscuții și prietenii mei, faceți pomenire pentru mine, ca în ziua Judecății să aflu milă la judecata cea înfricoșătoare”. Cuvintele acestei cărți au ceva din grația și tumultul unei scrieri dostoievskiene – fragilitatea amintirilor înfruntă cu succes prezentul. Metaforic, ne aflăm sub semnul unei poetici aparte ce îmbracă forma rugăciunii. Iată-l pe Arhimandritul Grichentie Damian, „tipicarul mănăstirii”: „Era renumit pentru solemnitatea cu care slujea. […] Predicile lui erau tot timpul actualizate și suferea lăuntric foarte mult pentru starea tinerilor și a creștinilor în general. Dorea să-i învețe pe oameni că esența lor este de origine divină și să retrezească în ei conștiința vechii lor demnități. De multe ori în  predică era pătruns de emoție, iar ochii îi erau înecați în lacrimi, cu greu stăpânite până ajungea în Sfântul Altar”.

La final, sub forma unor liste, acest Pateric contemporan al Mănăstirii Secu prezintă și situația dramatică pe care a impus-o decretul nr. 410/1956, în urma căruia, inclusiv pe plan național, însăși ortodoxia era amenințată. Aici, întreaga adunare creștină va fi ocrotită de Icoana Maicii Domnului „Cipriota”, icoana oferită de Vasile Lupu în 1647, ca semn de prețuire pentru Sfântul Ierarh Varlaam – „Călugării mai în vârstă și bătrânii din împrejurimi mărturisesc că la praznicele Maicii Domnului de peste an și la hramul mănăstirii icoana era împodobită cu salbe pe care erau cusute monede din aur și argint dăruite de binecredincioșii creștini în semn de mulțumire pentru vindecările și minunile săvârșite de Ceea ce dăruiește bucurie neașteptată celor credincioși”.

Evident, o asemenea lucrare este din start menită de a contrabalansa urâțenia lumii, are rolul de a ne reaminti prezența liberului arbitru dar mai ales reașază la loc potrivit Chipul întipărit în noi.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s