Poezia cu parfum de filocalie

Poezia cu parfum de filocalie

 

Nu îmi amintesc cu prea mare bucurie unele momente ale claselor primare, atunci când trebuia să găsesc soluțiile unor ghicitori seci, anoste – destul de apropiate ca tematică de „măreția partidului”, ghicitori care mai degrabă te îndepărtau de formula logicii, a „detectivisticii”. Mai de fiecare dată, învățătoarea – de altfel, fără prea mare vină! – arunca o căutătură piezișă, neînțelegând probabil la rândul său de ce răspunsurile întârziau să apară! Slavă Domnului, rotițele se învârteau destul de generos la celelalte materii însă, când auzeam de ghicitori și fabule, aș fi fost în stare să mă împrietenesc până și cu… caligrafia. Am căpătat, așadar, pentru tot restul vieții un soi de reticență în ceea ce privește literatura „în vers sapiențială”. Să fi fost totuși de vină eu… Cât despre serbările școlare, nu vă mai povestesc acum cât de anost mi s-a părut sa fiu „greieraș”… mereu trăgeam cu coada ochiului către colegul meu Daniel, al cărui costum generos maro-închis de urs îl făcea atât de impunător! Însă aceasta este altă poveste, eu… am supraviețuit!

Și iată-mă peste ani cum, cel puțin până în prezent, nu am știut să aduc în relația tată-fiu, prin joc, această gamă a proverbelor, zicătorilor, poveștilor cu tâlc, moralizatoare etc. Translatam în imaginarul copilului meu teama / inapetența încercată de mine cu ani în urmă. Când eram pus în situația de a da un înțeles „vreunui lucru mare”, preferam mereu pilda largă, suita de metafore, alegorii bogate, explicând și iar explicând – doream ca cel mic să vadă nuanțele, să fie interesat eventual de a ierarhiza, de a trage propria concluzie. O altă capcană, desigur! Știți însă cum se spune în popor – orice își are leacul, așa încât cu (doar) puțină întârziere mi-au apărut în cale prin grija unui prieten două cărți altfel  concepute, scrise, ilustrate: e vorba de „Poezii cu iz de filocalii” și „Poezii cu parfum de isihie”, apărute în 2011, respectiv 2015, la Editura „Bonifaciu”, cărți îngrijite de către obștea de maici a Mănăstirii Diaconești. Am înțeles imediat cum le-am citit că acestea vor putea să constituie mici dar însemnate „exemple de pedagogie trăită”.

Curiozitatea copilului este ațâțată încă de la primele pagini, prin chiar invitația la lectură dar și printr-un univers extrem de dinamic, în care abundă felurite imagini artistice. Însăși structura textelor e bine gândită, operând inter-textual. De-a lungul unei prime părți cu elemente vădit narative, copilului i se așază „problema” sub forma unei rame, practic îi este prefigurată o situație de lucru. „Întâmplarea versificată” se află la granița dintre ghicitoare și o formă hibridă, urmând ca în cazul în care „problema” rămâne fără răspuns, o a doua secvență să ofere explicit morala. De cele mai multe ori, micuțul edificiu literar aflat în scenă are girul unui sfânt ori al unei figuri aparținând ortodoxismului universal. Poate e acum nimerit să-i enumerăm pe cei câțiva sub cuvântul cărora se naște toată această magie: Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Stelian, Sf. Nicolae, Sf. Ignatie Briancininov, Sf. Antonie de la Optina, Sf. Nicon de la Optina, Paisie Aghioritul, Iustin Popovici, Gavriil Zirianov, Emilian Simonopetritul, Siluan Athonitul, Nicolae Steinhardt, Starețul Tadei, Arh. Sofronie, Arh. Zaharia Zaharov. Evident, vorbim despre texte creștine ce transmit un mesaj suplu, lăsând la o adică – de ce nu? – mai multe posibilități de interpretare. Împrumutând totuși conceptul de „operă deschisă”, vom admite până la urmă totul se fundamentează pe un bun simț al interpretării, o cuvenită-știință a punerii-în-scenă. Sunt prezentate situații dilematice, tare ale vieții, patimi, nevoi spirituale. Lexicul, la rândul său, se dovedește a fi operant chiar și pentru un copil de cinci-șase ani, obișnuit cu realitatea vieții în Biserică.

Culme a creației, omul trebuie să sufere un mic „șoc” pentru a se reîntoarce din rătăcirile sale. Tovarăși de drum în acest demers cumva peripatetic sunt apariții ce provin deopotrivă din regnul animalier, mineral ori vegetal. Scena este inundată de vulpi, arici, purcei, urși, broscoi, șoricei, muște, cocori, vaci, iepuri dar și de crini, dumitrițe, ghiocei, trandafiri, flori de cireș, ghebe etc. De cele mai multe ori, aceștia sunt fie exemple, fie contra-exemple, în așa fel încât copilul-lector, la rândul lui, experimentează mai multe posturi. Comparațiile sunt evidente – natura umană decăzută (se înțelege de la sine că nimic nu este prezentat „abrupt”, sub forma unei pedepse etc.) nu are decât o singură cale de a-și regăsi statutul arhaic. Fățărnicia trebuie înlăturată de îndată: „Pleacă ursul la pădure / Să culeagă fragi și mure, / Dar nu ia la întâmplare, / Orice mură-i iese-n cale, / Ci le-alege mai zemoase, / Fragede,  mari și frumoase, / Dulci la gust și aromate, / Proaspete și parfumate. / Apoi scoate tacticos / Un butoi de miere gros / Și-nghite pe săturate / Mure-n miere înmuiate. / Ar mai tot mânca, plăpândul, / Dar i-a cam pierit avântul, / Fiindcă burta-i ursulească / Gata stă ca să plesnească. / Șade ursul sub umbrar, / Mormăind sub cerul clar: / -Doamne, tare-s mulțumit / Că și astăzi am postit!” („O poveste… înmurată”). Textele sunt precum oglinda fermecată care de data aceasta… nu minte, nici nu denaturează! De multe ori, se iscă întrebări în parte retorice: dovleacul este apostrofat întreit și cu toate acestea el are bunul-simț de a nu oferi nicio replică în răspăr, Starețul Zaharia dă la rându-i dovadă de răbdare deoarece „Puțini sub soare sunt aceia / Care-n tăcere, lumii mor / Și fac, prin rugăciuni și lacrimi, / Din viața lumii, viața lor” („Starețul Zaharia”). Revenind în registrul comic, musca se bagă în ciorbă precum oamenii alunecă-n păcat, broscoiul Oac greșește drumul și ajunge să cadă în baltă din pricina faptului că este atras de tot ceea ce ține de artificial… Poezii de o finețe aparte sunt „Ghiocelul cuvios” (suplețea călugărului se suprapune peste aceea a ghiocelului), „Câteva simple stihiri despre maici și trandafiri” (trimiterea este evidentă!), dar mai ales emoționanta „Fetița și floarea”: „Într-o zi de toamnă blândă, / O fetiță sta plăpândă, / În odaie: nu putea / Ca alți copii a umbla / Și zăcea în pat, tăcută. / Umbra morții, mohorâtă, / Cobora încetișor. / Lângă ea, pe dulăpior, / În zori mama-i adusese, / Ca s-o mai însenineze, / O crizantemă frumoasă / Ca o fragedă mireasă, / Cu parfumul delicat. / Dar fetița s-a-ntristat: / -Floare cu parfum de vis, / De ce oare te-au ucis, / Smulgându-te fără vină, / Din casa ta din grădină? / Surorile tale flori / N-au jelit văzând că  mori? / Și aici, nu rabzi durere, / Ofilindu-te-n tăcere?… / Crizantema și-a plecat / Capul ei cel delicat / Cu petale în cunună: / -Nu, copila mea cea bună! / Nu gândi așa, căci eu / Mulțumesc lui Dumnezeu / Fiindcă m-au cules acum, / Când sunt plină de parfum, / Și am rochie de nuntă. / Căci nu peste vreme multă / Ploile au să murdărească / Haina mea împărătească, / Vântul mă va scutura / Și nu voi mai bucura / Niciun suflet pe pământ. / Deci alungă-așa un gând! / Încă de când răsărim, / Noi, florile, toate știm, / Că vom muri într-o zi, / Dar ne-am dori, când va fi, / Să murim frumos și pur, / Bucurând pe cei din jur. / Astfel nu pierim de tot, / Ci trăim și noi, socot, / Prin cei în care-am lăsat / Un strop de parfum curat. / Deci, copilă minunată, / Eu sunt foarte împăcată! // În odaie, în tăcere, / Durere lângă durere, / Stau alături – stropi de soare – / O fetiță și o floare. / Cu mânuța tremurândă / Copilița cea plăpândă / A strâns floarea lin la piept: / -Doamne, poți să vii, Te-aștept!…” E singurul text cu adevărat cutremurător din ambele volume. Dispariția de pe acest meleag trebuia însă cumva rezolvată iar cuvântul Mitropolitului Strumiței de la final îndulcește acest „mic ritual al trecerii”. Se poate sesiza ca puținele texte scrise în registru grav împrumută din imaginarul colectiv al neamului.

Revenind însă, găsim aceeași dinamică – cu un șofer duhovnicesc, povestea dumitrițelor (variantă pentru fata babei vs. fata moșneagului). Imaginea mamei care așteaptă iubirea fiilor nu lipsește nici ea; zborul cocorilor se leagă de exemplul celui care își asumă postura hristocentrică. Dincolo de toate, textele practic probează ideea că singura comuniune este în sânul iubirii – aici se vor regăsi membrii familiei tradiționale, interesați de a „câștiga Raiul”. Unei fetițe ce i se tot plânge, Sfântul Nicolae îi răspunde prompt, doar aparent jucăuș – o invită la războiul cu cele nevăzute și decăzute: „-Ruga ta am ascultat, / Însă sunt cam încurcat: / Lămurește-mă, drăguță, / Ești copil sau ești o… mâță?!” („Către Sfântul Nicolae”).

Ei bine, suma acestor poezii scrise cu multă știință de carte constituie elementele unei prime cateheze. Copilul creștin valorizează corect existența și capătă repere corecte. Sper că trimiterile autoarelor către Pateric ori Filocalie să aibă rod în viitor.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s