Gabriela Melinescu. Poezia ca nostalgie a ingenuității

În 2016 apare la Editura Academiei Române un volum ce adună în paginile sale o sută și una de poeme reprezentative pentru opera Gabrielei Melinescu. Fără doar și poate, inițiativa este una meritorie, întrucât se realizează implicit un adevărat portret literar, cartea beneficiind de inserții critice ce funcționează sub forma unui aparat cu rol de a recalibra procesul  de receptare al unei formule suprarealiste autentice. De altfel, probabil că ar trebui să plecăm de-a lungul acestui micro-excurs de la chiar cuvintele autoarei care afirma, deloc sentențios, că în operă trebuie să rămână ceva de neelucidat, misterul fiind un fel de condiție sine qua non pentru „edificiul artistic”. Luăm aminte că „oamenii sunt foarte raționali din păcate și foarte deprimați pentru că simt că le lipsește ceva esențial”.

Cele „O sută și una de poezii” ar fi putut fi prefațate foarte bine printr-o artă poetică definitorie, care – de ce nu? – amintește întrucâtva de „Necuvintele” lui N. Stănescu. Mă refer, firește, la „Ființele abstracte”: „Unde e locul în care mișcătorul trup / atinge-n trecere lucruri reale?… / Stau peste pământ întinsă și primesc / refluxul sferelor egale. // Ah, simt cuvintele ca șira spinării / a unor ființe nevăzute / care se mișcă, respiră și se hrănesc / și desfătate se întind orizontale, / se-nnoadă, se-mpletesc și inventează / un nevorbit al cuielor bătute-n simțurile goale. // Stele întinse cu gâturi, / tălpi de haos neîntâlnit. / Se văd ideile ca terminațiile unui infinit. // Rob și stăpân dinspre cosmos vibrat, / cu flori violente și fibule cu vietăți / pe umărul meu ivit, / înaltă umblu printre lucruri / și văd ideile / ca terminațiile unui infinit”. Totuși, Ileana Mălăncioiu, realizând antologarea poeziilor și selecția reperelor critice, preferă să respecte o „cronologie firească”, ce oferă implicit cititorului posibilitatea de a urmări evoluția temelor și a modalităților artistice. Așadar, vom străbate coridoarele intertextului apelând la „Ceremonie de iarnă”, „Ființele abstracte”, „Interiorul legii”, „Boala de origine divină”, „Jurământul de sărăcie, castitate și supunere”, „Împotriva celui drag”, „Casa de fum”, „Oglinda femeii”, „Lumină din lumină”.

În economia receptării corecte a acestui univers de sorginte suprarealistă, mi s-au părut de-a dreptul fericite dezvăluirile făcute de autoare Martei Petreu, într-un interviu publicat în „Apostrof”, 1997: „Fiecare om are în viața lui o revelație. Când m-am născut, am avut un traumatism. A fost o moarte aparentă. Am fost aruncată acolo unde erau copiii morți. După un timp, cineva a văzut că un copil începuse să se miște. Aveam amândoi ochii acoperiți cu o pânză albă. Albeață. Lucru care era imposibil de operat. Dar întâmplarea a făcut ca… (M.P.: Ai ochi foarte frumoși). Pentru că am văzut întunericul. Mi s-a spus că sora tatălui meu era în amor cu un ofițer german care se retrăgea, un tânăr oftalmolog din Frankfurt. Cu toate că nu avea o practică prea mare, și-a propus să mă opereze. Mătușa mea Eugenia m-a îngrijit, și mama, bineînțeles. Mă spălau cu ceai de mușețel, de multe ori pe zi. Am purtat un bandaj pe ochi aproape doi ani, până când au găsit de cuviință că e timpul să mi-l scoată. A fost îngrozitor de dureros să văd lumina. Nu știu cum se întâmpă cu nou-născuții, dar pe mine și azi mă rănește lumina, îmi aruncă fulgere albe în ochi. (M.P.: Ca și cum te-ai naște încă o dată?) Da. O explozie. Ceva extraordinar, poate că asta e marea mea revelație. Prezența luminii, asta o repet în toate cărțile, un fel de revelație primordială, pe care toți oamenii o avem în feluri diferite”. Pe bună dreptate, versul Gabrielei Melinescu sondează tărâmuri necunoscute (poate doar aparent uitate) sub spectrul unei lumini cu totul aparte – e vorba de o apariție „transluminică”, cu corporalitate a cărei evidență reclamă întoarcerea eului cu fața spre mit.

Într-o primă etapă luăm act de înființarea unui ceremonial specific, proiectat în forma unui ludic senzitiv. Citiți în acest sens „Motanul descălțat” sau „Cenușăreasa” – o poezie de stare, o galanterie adusă  peste timp „Zburătorului” lui I.H. Rădulescu. Mai mereu, ceremonialul presupune apariția unui dublu vegetal dar și reverențe în cadrul unei atmosfere patriarhale: „Azi îți scriu, / mult mi-e dor de prispă și de câini. / Am crescut, dar eu ca și altădată / la cișmea beau apă tot din mâini. / Plopii-n stradă țin în vârfuri cerul, / salcia e tot nepieptănată. / Cineva-n grădini a-ntins lăicerul / și vecina a născut o fată. / Și tresar când simt de undeva / fremătând o frunză de copac / și mi-e drag din nou de cineva / și nu știu ce am să fac… („Scrisoare”), „Cobori frumos cu bradul pe un umăr, / poate din munți, pe-o vijelie cruntă… / Și ninge bradul peste chipul meu / subțire, voalul alb de nuntă. / Și nu știi că eu merg cu pașii tăi / și îți acopăr umbra ca un scut… / În urma noastră cine vine crede / că doar un om pe-aicea a trecut… / Și mor mireasă-n capătul ninsorii / cu degete fierbinți și goale, / și porți inel împodobit / cu două nume colorate cu vocale („Ceremonie de iarnă”).

„Ființele abstracte” redefinesc întrucâtva interioarele omului contemporan iar firescul existenței e mărturisit prin iubire. „Lângă mare” echivalează cu un superb requiem peste timp dedicat părinților: „Ce blând îmi sunt străini părinții, / parcă  eu mi i-am născut și am fugit / lăsând din mâna stângă-ndurerată / doar inelarul peste nimeni rotunjit. // Și parcă nici n-au învățat cuvintele și folosesc / în locul lor îngrămădite lucruri vechi, / un jilț prelung de fosfor pe care se așază / vocalele cu patru clavicule perechi. / Și uneori i-aud mișcându-se / și două chipuri luminează jilțul înalt / în întunericul care aprinde / farul pe țărmul celălalt”. Încă de pe acum, ochiul atent poate intui disponibilitatea autoarei pentru căi și soluții parțial ermetice care, odată cu fiecare nou volum, vor dezvolta în progresie geometrică noi câmpuri semantice. Dar noutatea la nivel lexical, unele formule (des)cântec  apar cu claritate abia cu „Interiorul legii”. Aici, oarecum barbian, sunt cultivate echivocurile și lirismul bufon, discursul mizând pe exotic. Singurul text ce ar putea fi citit într-o cheie total diferită, aducând aminte de Sylvia Plath, ar putea fi „Râul” – descoperire tăinuită, vitalism închis în granițele unui joc lugubru: „Tu mie îmi ești destinat. / O febră vine și mari roți / taie pământul / și îngheață brațele cu care tu înoți. / Lemne, falange, / voi pipăiți frunza cu mâna omenească. / Și eu în apă arunc obiecte / sufletul trupul să mi-l recunoască. / Arunc în apă băncile pe care-am stat, / și iarba nimănui și cristalinul / ca o monedă antică s-a dilatat / spre chipul care mi l-a dat destinul. / Și arătându-te mă simt legată / de marginile unei sfere, / atât de singură / adulmecată de animalele acestei ere. / Arunc în apă hainele / și ele îmi târăsc trupul de tine nestrigat / și mi-l dizovă apa chemându-te. / Tu / mie îmi ești destinat”. Cu prilejul unei cronici la „Jurământul de sărăcie, castitate și supunere”, Dan Cristea înscria poezia „într-un climat de puritate languroasă și de feerie, de transparență și rezonanță vie”. Într-adevăr, se poate constata pentru încă o dată acea apetență pentru paradisul pierdut, în care imaginea mamei revine obsedant, prilejuind dureri existențiale, prilej de inventariere poetică a unor traume ce vor fi lăsat urme adânci în subconștient. Dinspre aceste traume până la „Împotriva celui drag” (dedicat imaginii fratelui pierdut), dar mai ales până la „Casa de fum” – sunt câțiva pași. Un text precum „Diavole, mă iubești tu” trimite la viziunea panteistă de sorginte Lucian Blaga din „Dati-mi un trup voi munților”.

Totuși, spre final, în ciuda acelei „albeți” dense în stare de a opaciza  sensul ființei, ai intuiția că trebuie să te reîntorci la confesiunile Gabrielei Melinescu, întrucât singura certitudine rămâne aceea conform căreia „figura lui Hristos este pentru mine plină de mister și speranță. Noi trăim acuma un timp în care Domnul se apropie din ce în ce mai mult de lume. Este poate revelația despre care am vorbit, a luminii ca salvare, orbirea ca să vedem” – „Din somn direct către azurul zilei. / Cu gura frumoasă a lui Swedenborg / mărturisesc în fața ta, Dumnezeule sfânt: / Eu sunt al tău și nu al meu! / Vântul dinspre soare îmi adie pe față. / Mâinile îmi miros frumos / când stau liniștită / și desenez din memorie / eternele flori ale teiului” („Pâinea cea de toate  zilele”), „Din nou realul și irealul / se îmbrățișează. / Se aud mierlele / cum cântă ascunse în întuneric. / O adiere dulce vine din port. / Stelele cad din înalt / în  oceanul omenesc / Sfânta noapte a Învierii. / Kristus, adoramus te.” („Înviere”).

Prin acest best of tipărit în 2016, asistăm la reafirmarea punctelor de maximă rezistență a versului Gabrielei Melinescu, tomul creionând în tușe fine preaplinul miracol al unui univers spiritualizat-senzorial. Devenim martorii unei viziuni unitare ce se re-compune sub ochii noștrii, vorbindu-ne pe mai departe de nostalgia ingenuității.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s