Dan Perșa, un solaristician convins

Pe 20 martie 2017, la Biblioteca Județeană „C. Sturdza” Bacău, aveam totodată onoarea și bucuria de a prezenta ultimul roman scris de Dan Perșa, „Înapoi pe Solaris”, Editura „Cotempora”. Îmi începeam prezentarea printr-o dezvăluire pe care o scoteam „în afara” unei discuții pe rețelele de socializare, socotind că avea o importanță aparte. Așa am reușit, sper eu, să demonstrez că Dan Perșa nu este doar un iubitor al genului science-fiction, ci că într-o bună măsură acest imaginar îi hrănește lumile pe care ulterior le creditează narativ. Autorul în discuție este extrem de actual, nefiind tributar la urma urmelor niciunui clișeu, fiind mereu interesat de a produce elementul-surpriză, în virtutea căruia, aproape fără îngăduință, până și un cititor avizat se trezește prins între „țesăturile” planurilor. Poate că punctul forte rezidă tocmai într-un soi de intertextualitate aparte, ce străbate culturi diferite, care nu suprimă puncte de tangență ci le dă o și mai mare consistență. Aici, în paginile explicit dedicate planetei Solaris, autorul îmbină într-un mod specific povestea de dragoste, science-fiction-ul, „ingineriile” nu sub forma unui talmeș-balmeș fără identitate, ci propunând în mod creativ o multidimensiune guvernată de mărci afective, ce au drept ultim scop „înnobilarea condiției umane”. Zona nu e cu nimic nouă pentru țintele cărților sale. Vă propun spre aducere-aminte un fragment „de tinerețe” – „Viața continuă”: „Oricât de sus s-au ridicat zmeiele noastre în copilărie, pe noi tot nu ne ascultă nimeni, vocea noastră e o rocă măcinată de timp, care-și păstrează în văzduh fantoma formei de odinioară. Glasul nostru nu îl mai ascultă nimeni și adorm într-un târziu între fantasmele norilor nemișcați, pe când Pământul se rotește nebun, iar umbrele se reped spre noi, purtate de soarele care se grăbește prea mult. Respir adânc, aerul pieptului meu se rostogolește încercând să devină un spasm, sol al respirației universale, trupul meu se coșcovește de sânge, limba mea a prins rădăcinile unui copac de eter, ochii mi-au căzut în iris, gândul mi-a fugit până în împărăția morților. De ce ești atât de aproape de mine, omule care nu mă iubești, ce pustnic ascuns într-o zeitate, ți-a dat necumpătarea lui nefericită de-a te spoi cu un bulgăr de tină? Negoțul cu aur ți-a înnegrit dinții, semnele destrăbălării și-au pus pecetea pe cutele pielii, adânci până la oase; gândurile îmi cad ca grindina pe tine, în loc să fie ploaie fecundă; nu te speria, nu-ți apăra cu mâinile fața, eu nu sunt decât un călător ce moare la marginea drumului, spunându-și ultima oară povestea vieții”. Ei bine, imaginea „din zorii copilăriei” a acelor zmeie care cutează să se înalțe, întrebările retorice parțial formulate, așteptările eului narativ, însăși condiția omului, împreună de-a lungul textelor lui Dan Perșa, pot fi puse în slujba unui vis care să amintească de fabuloasa ecranizare a lui Andrei Tarkovski.

Urmărind activitatea lui Dan Perșa pe net, am notat propria-i avertizare, cu referire la aceasta planificată „întoarcere pe Solaris”: „Când m-am apucat de scris «… Solaris», eram convins că voi scrie un pic de sience-fiction. Dar acum, sunt destul de versat să-mi dau seama că nu e aşa. Am coroborat datele actuale cu cele din trecut, când am încercat să scriu ceva proză scurtă SF (pe atunci eram prea tânăr ca să fac distincţii). Dar proza mea n-a fost acceptată de fandom. De ce? Eu mă apuc de treabă cu un gând, să scriu SF, dar îndată ce scriu, un reflex pune stăpânire pe mine. Devin atent la intertextualitate. Adică, acţionează pofta de a resemantiza mituri vechi, scene şi idei literare deja existente. În felul acesta produc un dialog cultural cu cărţile ce au existat înainte. Pe când adevăratul scriitor SF nu face aşa. El urmăreşte de la bun început insolitul. Originalitatea ideii, a acţiunii. O semantică închisă în opera sa, unică, fără comunicare cu exteriorul. El scrie ceva ce îşi este de ajuns sieşi. Un organism ca un organism cibernetic, care nu are nevoie de mediul înconjurător pentru a subzista. Posedă o sursă de energie internă, independentă… Iată, la aceste distincţii m-am gândit şi cred că se află aici o punte între scriitorii de main-stream şi cei de SF pentru a se înţelege unii pe ceilalţi. Pentru a-şi accepta unii altora frumuseţile produse şi a-şi respecta unii altora valorile literare produse”. Da, până la un punct autorul are dreptate. Și totuși! – „Înapoi pe Solaris” nu echivalează cu o a doua parte a volumului deja intrat în legendă. Nu, își este sieși suficient. Oarecum, pe linia lui Wells (Marele lunar din „Primii oameni pe lună”) ori Gustave Le Rouge („Astrul de groază”), Dan Perșa reînvie un simbol, devenind un solaristician, ducând mai departe nuanțat, în stil propriu, mesajul lui Stanislaw Lem: „Suntem umanitari și nobili, nu vrem să subjugăm alte rase, vrem doar să le transmitem valorile noastre și să preluăm în schimb moștenirea. Nu căutăm pe nimeni în afara oamenilor. N-avem nevoie de alte lumi. Avem nevoie de oglinzi în care să ne răsfrângem”.

Romanul începe cu un motiv literar des întâlnit în literatura universală, cel al manuscrisului, aici preschimbat: accesăm o schiță literară care ne înfățișează pseudo-convențional situația post-factum a celor o sută de savanți rămași pe Solaris, dar obligați să părăsească planeta odată cu hotărârea ca aceasta să fi fost bombardată cu raze x. E momentul în care eul narativ notează intra-ludic: „Eu fusesem poreclit Chris Kelvin”. De aici încolo se vor succede momentele acțiunii – suntem fermecați de povestea de dragoste dintre Kelvin și Harieta, o poveste de iubire ce cumva mi-a adus aminte de filmul cu un succes deosebit „Undeva, cândva”. Poate că altora le va aduce aminte de „Love story”. Personajul, alter ego al autorului, îi povestește Harietei interesul deosebit (de o viață!) pentru planeta roșie. Evident, fără a deconspira evoluția conflictelor, voi menționa totuși existența unui destin potrivnic: intervin drame, o boală necruțătoare, urmând ca pe rând, atât Gibarian cât și Chris să își dorească să se reîntoarcă efectiv pe planeta Solaris.

Este cunoscut faptul că eroarea unuia dintre filoanele SF a fost și este aceea că se mulțumește cu amplificarea unui fenomen sau aparat necunoscut. Dar rolul fantasticului nu este acela de a se autoechivala cu o hiperbolizare a realului. Dan Perșa reușește o formulă nouă, cumva duală, care îmbină fericit romanul de dragoste cu imaginarul de tip science fiction. În mod cert – și asta e bine! – autorul nu cade în păcatul de a scrie facil, nici nu e interesat de arme, mașini și mașinării, robotică etc. Cumva neobișnuit este că personajele sale utilizează pe mai departe telefonul, dau sms-uri, rămân interesate de a-și proteja o zonă de intimitate. Viitorul acesta e cât se poate de verosimil, întrucât autorul are agilitatea de a motiva o asemenea stare de fapt prin existența în trecutul evocat a „Revoltei tradiționaliștilor”, care a reușit să stopeze, din considerente etice, avântul fără discernământ al tehnologiilor.

Registrele stilistice se intercondiționează: pe de o parte, avem o formulă epică nuanțată, gravă, dialoguri întru totul veridice. Secundar, rezistă pe mai departe în scrisul lui Dan Perșa un registru ironic, sarcastic: „Când auzeam de SMS-uri, îmi imaginam o clasă gimnazială de handicapați, unde elevii, pe ascuns, cu mâinile sub bănci, trebăluiesc cu degete agile de maimuță pe minusculele tastaturi, în vreme ce-o fixează cu priviri inocente pe institutoarea bondoacă, ce-i măsoară pe sub ochelarii groși, suspicioasă… sunt, s-ar crede, îngeri, niște adevărați îngeri! Dac-ai avea urechea fină, ai percepe fojgăiala, țăcănitul surd a mii și milioane de taste… ca ronțăitul unor rozătoare…”

Dezbătând statutul complicat al oamenilor („Nu am vrea noi să Creăm într-o Facere Demiurgică? Și ne-am spus că Solaris ar putea. Nu am vrea ca prin puterea gândului să dăm naștere, ex-nihilo, unor lumi? Nu ne-am vrea absolviți de condiționările naturale? Nu am vrea să cunoaștem universul? Și cum toate acestea nu ne stau în putință, căutăm acea făptură ce ar putea, iar când dăm de una misterioasă, o înzestrăm în gând cu tot ce ne lipsește, ca să posede ea măcar omnipotența ce-o visăm.”), cele două romane – „Solaris” și „Înapoi pe Solaris” ar putea face parte dintr-o Arcă virtuală: „O stație… ceva asemănător cu o stație orbitală, doar că e construită în vidul cosmic, departe de orice planetă. Deocamdată are trei module, dar se va dezvolta în timp. Într-un modul se află ovule fecundate în stare de criogenie, de la milioane de specii terestre, inclusiv ovule umane. În altul, se află biblioteca digitală a lumii. Sunt mai multe secțiuni. Una artistică, unde se află operele literare, tablourile, muzica… filmele. Tot aici au fost adunate teoriile artei, filozofia, istoria, antropologia… Alta științifică, unde se află istoria științei și teoriile științifice… și marile realizări tehnologice. Fizică, genetică, explorarea spațiului, chimie… Un alt modul conține, în format digital, lanțurile ADN ale făpturilor terestre, câte au fost descifrate până acum”. Într-o lume firească, lectura asumată a celor două cărți ar trebui să reinstaureze armonia, firescul, echilibrul, frumosul.

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s