Nopțile unui provincial

L-am văzut pe George Bălăiță de două ori, am avut ocazia să vorbesc cu domnia sa doar o dată. Cu prilejul Colocviilor „Ateneu”. Nu mi s-a părut genul de one-man show. În niciun caz nu părea ahtiat după „aplauze imediate”. Dimpotrivă, vorbea normal, deloc teatral. Miza pe o idee, pe care o așeza în centru, apoi construia – cu calm, în granițele unei logici perfecte. Privirea nu cădea pieziș, ci ochii fixau cu interes, lăsând parcă loc replicii. Cel puțin așa l-am perceput eu – mai apropiat sau mai îndepărtat de „adevăratul” Bălăiță!, mi-a impus respect prin felul acela cu totul special al oamenilor ce au conștiința propriei valori, pe care însă nu țin cu tot dinadinsul să o impună.

E păcat că scriu abia acum despre proza sa, e un soi de vină pe care nu am cum să o explic; de altfel, pseudo-cronica de față nu echivalează nici cu vreo reconsiderare critică a operei, nici cu o analiză în termeni voit laudativi. Mi-am propus să scriu simplu despre una dintre cărțile pe care critica le-a cam lăsat deoparte. Aproape sugrumată de succesul structurilor narative de amploare, „Nopțile unui provincial” – apărută la „Junimea” în 1983, se constituie într-un laborator de creație, mărturisind în chip fidel unul dintre „interioarele” scriitorului. Fără doar și poate, Nicolae Manolescu avea dreptate: George Bălăiță s-a impus ca un reper pentru întreaga noastră literatură. Și da, sunt convins, tocmai acum, că George Bălăiță mai avea treabă. Iar aceste „nopți ale provincialului” stau cumva atât cronologic, cât și metaforic, la mijlocul întregii creații. Către acest jucat-statut al provincialului și dinspre acest statut „curg” toate în proza lui George Bălăiță. La adăpostul nopții, apropiate când de formula eseului, când de cea a panseului aflat la granița cu filosofia, notele autorului dezvrăjesc – fie și în parte – o lume ce își ia pulsul din două-n-două zile, ca într-un joc fatidic al premonițiilor.

Imaginea provinciei se așază când peste un cadru în parte patriarhal, între un „aici” și un „acolo” – pseudo-coordonate despărțite exclusiv la nivel teoretic, fie alteori, aproape paradoxal, echivalează cu odaia „bătrânului dascăl” din poemul eminescian. În tot cazul, e aproape unicul reper indestructibil. „Nopțile în provincie” înfășoară peripețiile unui alt Ulise, ce are drept punct final aceeași redescoperire a unui eu multifațetat.

Mai în glumă, mai în serios, pentru ceva timp mi-a fost dat să suprapun imaginea lui George Bălăiță peste cea a Cantorului Bach, pe care scriitorul îl creditează cu „însemnele firescului”: „Pe când era foarte tânăr, Johann Sebastian Bach făcu pe jos drumul de la Luneburg la Hamburg ca să-l audă pe Reinken cântând la orgă. Sigur, bunul obicei german, învățăcelul călătorind, experimentând drumul cunoașterii, totul ar putea să semene cu o poveste despre calfe și ucenici, și iată, un tânăr naiv și încrezător călătorind pe valea însorită de-a lungul unei ape, și zidurile cetății licărind în zare, și hărmălaia saltimbancilor din piață, hangiul cu barbă roșcată iese posomorât în ușa hanului… Dar tânărul Bach mai avea cale lungă până sub bolta bisericii Sfânta Ecaterina, unde  ilustrul Reinken era organist și putea fi ascultat de orice drumeț pe care un gând pios l-ar fi îndreptat o clipă spre muzică”. Pe bună dreptate, proza lui George Bălăiță pare să se fi ivit în zodia polifoniei lui Bach. Ușurința cu care scrie în mai multe registre amintește de priceperea unui bun organist, vigoarea scrisului său e direct proporțională cu esențele tari ale cantatelor lui Bach. Și nu… nu mă avânt gratuit… Căci Bach, „un om plin de putere și bunăvoință, o inimă naivă și o minte genială, muncind ca un cărbunar, ca un tăietor de lemne, ca o calfă care ar lucra în același timp pentru dulgher, și pentru pietrar, și pentru fierar, un om care știa prețul focului aprins în sobă…” era totodată și Tatăl unei lumi domestice, oarecum fără apetit pentru aventură, „necunoscând vanitatea, împrăștiind trufia semenilor cu un zâmbet”. Însă asemenea rânduri nu ar trebui să constituie decât un binemeritat preludiu, cheie în căutarea chipului-ce-nu-poartă-mască.

Așa cum singur mărturisește, autorul e „un om de patru anotimpuri”, un om al nuanțelor, interesat de ceea ce se află dincolo de ferestre, însă neuitând nicicând că totul este proiecție a chipului iconic. Banalul nu sucombă niciodată, e mai degrabă rampă pentru înțelesuri alegorice. Extrem de interesant următorul paragraf – curios cum în imaginarul meu am trecut de la Bach la schizoidele reacții ale personajului Pink din legendarul The Wall: „M-am dezbrăcat fără grabă și am intrat în baie după ce, în timp ce deschideam ușa băii, am apăsat pe comutator. Ușa era deschisă, sus, deasupra chiuvetei pâlpâia încă tubul de neon, lumina se anunța prim impulsuri neclare. Cine știe la ce mă gândeam, n-am văzut încăperea, eram în fața chiuvetei, dădeam drumul la apă. Am luat săpunul în mână, mi-am simțit nu știu cum fața ridată, ochii obosiți, i-am ridicat să văd, parcă și ceva mi se răsucea încet în rădăcina unui dinte. Și am întâlnit deodată, foarte aproape de mine, un zid cenușiu, orb, întunecat. Un sentiment de spaimă nelămurită, de neputință, izolare, încercuire, amintindu-mi  un vis: o mare primejdie vine nu știu de unde, vrei să fugi și tălpile nu ți se desprind de pe ce stai…” Însă așa cum era de așteptat, în acest „jurnal” sunt inserate și pagini aflate la polul opus, care arată triumful senzualului, delicateții – iată frumusețea freziilor: „Era  un spectacol nou, neașteptat pentru mine. Descopeream o stare, un sentiment, o mică lume ignorată. Această floare la care nu mă gândisem și care putea cel mult să-mi sugereze fragilitate, discreție, candoare, se arăta de data asta animată de o teribilă forță hormonală. Tija altfel subțiratică, firavă, pal-verzuie, părea străbătută de o electricitate secretă”. Exemplele pot curge, înțelesurile „răscomentate”, deoarece

cartea în discuție adună în paginile sale multe surprize… intertextuale. Meritul lui George Bălăiță este tocmai acela de a nu face paradă de bagajul cultural impresionant; el stabilește legături firești între texte, nu ierarhizează ci indirect îndrumă cititorul către „gravuri, stampe, litografii”, recuperându-l de fiecare dată din propriul tranzit, oferindu-i un nou culoar, o altă motivație… Suma acestor articole publicate în marea lor parte în revistele de cultură ale vremii dezvăluie drumul unei „calfe” (pentru început), înzestrată cu răbdare și pricepere în urcușul ei către un statut alchimic. În toată această ecuație, la exterior, provincia e și Bacăul pe care Bacovia l-a condamnat la veșnică aducere-aminte. Însă peste toate, „Nopțile unui provincial” măsoară distanța dintre tată și fiu, dintre scriitor și cititor, dintre viața ca literatură și realitatea cotidiană. Un punct de reper pentru orice lume-n două zile.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s