Elena Ciobanu – „În apărarea poeziei”

 

S-a afirmat adesea că modernitatea poeziei noastre este indisolubil legată de simbolismul francez. În altă „margine de lume”, în 1900, la rândul său influențat de tăvălugul simboliștilor, William Butler Yeats se întreba dacă artele încă ar mai fi putut să depășească moartea lentă a inimii oamenilor, pe care el o echivala cu o imediată consecință a progresului lumii. Iar dacă o asemenea posibilitate ar fi existat, cam care să îi fi fost mecanismele? Poetul irlandez pleca de la ideea că însuși statutul artei ar fi trebuit cu adevărat reabilitat, într-o lume care nu mai punea preț decât pe progresul industrial, pe observația științifică, exactă, pe raționamente precise, lipsite de confuzie. Iar dintre toate artele, acesta considera că poezia ar trebui să ocupe treapta cea mai înaltă, că ar trebui să fie prima  reabilitată în fața tuturor detractărilor la care fusese supusă, în special de asprele rațiuni ale filosofiei.

„În apărarea poeziei” constituie o apariție inedită în peisajul istoriei și criticii contemporane. Este meritul Elenei Ciobanu de a fi adus în paginile aceluiași volum câteva materiale teoretice ce au frământat spațiul Angliei, ce au dezbătut cu argumente cât se poate de pertinente statutul cu totul aparte al poeziei. Cadrul universitar băcăuan nu face doar munca unui simplu traducător ci, așa cum ne-a obișnuit deja, înțelege să așeze tot acest excurs in vivo, lăsând textele să inter-dialogheze, să își construiască propria polifonie, mărturisind pe căi deloc ocolite acest atașament cu totul deosebit față de arta versului. În fapt, după cum aflăm și din prefață, autorii aleși sunt expresia timpului în care trăiesc, gândirea lor sintetizând practic idei, doctrine, modalități de expresie. Mai mult, atașamentul față de valorile Antichității pune în valoare generosul crez că lumea nu se poate nicicând dezlipi de o educație umanistă solidă, în cadrul căreia, din nou, poezia era condamnată să poarte diadema. De altfel, Aristotel consimțea că darul poetic este mai degrabă un lucru înnăscut – astfel, chiar dacă poezia nu putea afirma că reproduce fidel obiectele, ideile, fenomenele, ea ar fi avut o sarcină cu mult superioară, aceea de a produce o copie a esențelor. Evident, în această ecuație efectul textului poetic avea să fie unul purificator. Urmând liniei lui Philip Sidney, poezia devine cale de cunoaștere, apropiindu-se de bine și adevăr, ambele percepute (măcar în parte) drept stări de grație ale celui ce caută. Același Sidney ne arată că poetul este superior atât istoricului – prin libertatea pe care o are prin imaginație -, cât și filosofului – prin accesibilitate și aderență la public. Implicit, în prefața pe care o semnează, Elena Ciobanu ne reamintește că această superioritate clamată a poeziei pleacă de la vechiul principiu pentru care cunoașterea nu ar fi putut niciodată să se desprindă de cultivarea sinelui. Nici Philip Sidney nu putea să gândească altfel, chiar dacă, în cazul său, morala avea drept punct de plecare paradigma creștină.

Ei bine, Elenei Ciobanu îi reușește această inteligentă și nuanțată punere în scenă a felului în care conceptul de poezie a fost primit în societatea engleză, când nuanțând la infinit în manieră scolastică, când mai degrabă stârnind polemici aprinse.

Cele cinci texte critice incluse în volum (sper să nu greșesc – traduse pentru prima dată integral), aparținând lui Philip Sidney, William Jones, John Stuart Mill, Matthew Arnold, William Butler Yeats sunt prezentate cronologic. Firesc, Elena Ciobanu ne mărturisește că „selecția a ținut cont de importanța lor pentru istoria și dezvoltarea conceptului de poezie și de faptul că traducătorii s-au ocupat într-o măsură destul de mică de ele până acum”. Destul de viabil, interesul pentru un asemenea volum poate crește odată cu tălmăcirea unor ipoteze de lucru iconoclaste, cu referire și la evoluția conceptului de poezie în cultura română. Să fi ratat poezia noastră ceva?

Elena Ciobanu mediază fericit toate aceste argumente aruncate în joc, nu investește în vreo „spiritualitate contrafăcută” – iar asta se simte! Într-adevăr, după cum însăși mărturisește, „eseurile acestea oferă cititorului un spectacol cognitiv fascinant în care niște minți strălucite adoptă perspective convergente asupra poeziei, văzută mereu ca o cale esențială de acces la adevărurile perene ale existenței”.

 

Marius Manta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s