Dumitru Manolache – „Sâmbăta mută”

După ce am lecturat afirmațiile unui prieten ale cărui gânduri au rămas împrăștiate în țesătura internetului, am înţeles câte ceva despre dialog, ori mai degrabă despre cauzele ce determină absența acestuia.

Firește, nu am de gând să inventariez asemenea nefericite posibilități dar, în chip evident, nu există dialog atunci când pornim din start să revărsăm asupra celuilalt un torent de idei, încurajaţi de gesturi de aprobare ori când, alimentându-ne permanent din propriile erori, punem aceleaşi cuvinte sub altă formă şi le aruncăm din nou în nebunia jocului, având speranţa că ne vom convinge pe noi înşine de adevărul lor. Când, absorbiţi de amestecul gândurilor, nu mai avem timp să vedem că interlocutorul nostru face exact acelaşi lucru, că două râuri de cuvinte şi-au săpat fiecare propria albie, fără a avea nici cea mai mică șansă de a se întâlni. Nu există dialog când ne cantonăm într-un ton critic permanent care distruge din start orice idee ce ar putea pune în pericol soliditatea certitudinilor prezentului. Sau când, ocolind abil ideile dificile, ne aliem cu partenerul de dialog în criticarea opiniilor altora, fără să ne dăm seama ce uşor e să aluneci în groapa suficienţei, unde orizonturile dispar iar dialogul devine doar o bârfă cu stil. Nu există dialog atunci când, de la înălţimea ignoranţei noastre, încercăm să impunem celuilalt adevărul propriu, fără să privim măcar desenul de idei pe care s-a străduit să-l realizeze pentru noi.

De-a lungul unui dialog este esenţial să ştim să ascultăm, rămânând conștienți că fiecare convorbire își trăiește tăcerile sale. Uităm că de cele mai multe ori diferenţa de opinie e doar o problemă de perspectivă; prin dialog avem șansa de a experimenta o stare aparte, o co-împlinire a unor judecăți de valoare care își vor fi așteptat confirmarea. Știu că important e ceea ce rămâne după ce cuvintele au fost spuse, e drumul străbătut de cele două rostiri. Nu e nimic prețios în manieră aici, totul trebuie purtat la suprafață, fără poticneli stilistice, fără teama de a nu fi fost diferit.

Dumitru Manolache ne propune un roman cu totul aparte, aș îndrăzni să spun chiar unicat în literatura română. Titlul său metaforic – „Sâmbăta mută” – circumscrie în fapt zbaterile personajului principal, angajat pe drumul cunoașterii de sine. Complexitatea romanului vine atât dinspre formulele narative și modul în care e structurat subiectul, dar mai ales dintr-o inedită prelucrare a tehnicilor discursive. Romanul cunoaște o polifonie aparte, personajul său – Mihail Omu mărturisindu-și propriile metamorfoze prin varii moduri de expunere. Această „tăcere” spre care tinde personajul va fi echivalenta unei recuperări în plan duhovnicesc. Dialogul – tăcere, monologul – introspecție, memoria involuntară care recuperează trecutul devin toate paradoxuri pentru omul modern ce își va fi pierdut reperele ontologice într-o lume searbădă, consumeristă. Adevărata stare a lui Mihail Omu este aceea a persoanei care resimte prezența Chipului Treimic; acesta se raportează la propria existență în chip dialogic, urmărind – uneori chiar și involuntar – Restaurarea.

Strict la nivelul desfășurării evenimentelor, destinul lui Mihail Omu pare să fie mai degrabă suma unor eșecuri. Provenind dintr-o familie cu trecut „nesănătos”, viața sa este una dublu compartimentată. Fiind nevoit să își părăsească de timpuriu mama, el nu va purta cu sine decât imagini întunecate din propria copilărie. Imaginea tatălui spânzurat revine obsedant sub forma unor flashback-uri. Va ajunge totuși să termine Facultatea de Sociologie din București, va rămâne pentru puțin timp asistent pe catedra de marxism, urmând să fie trimis la celebrele „cursuri de la Ștefan Gheorghiu” de un providențial tovarăș Țuțuianu. Aproape hollywoodian, se va însura chiar cu fata acestuia (Vera), alături de care va încerca să suporte o căsnicie anostă. Vremurile se schimbă însă, intervine Revoluția, problemele se înmulțesc, cei doi urmând să divorțeze chiar dacă, după o vreme, – ironia amară! – același Țuțuianu avea să se întoarcă el însuși în țară, după o ședere îndelungată în Austria, cu misiunea de a reconfigura societatea post-revoluție. Dar Mihail Omu nu mai acceptă minciuna și se angajează cu tot crezul în a demoniza aparițiile vechilor tovarăși. Nu acceptă niciun compromis, nici măcar în momentul în care colegii de redacție îl sfătuiesc „să o lase mai moale”. După cum era de așteptat, în planul vieții de zi cu zi, personajul este un perdant. Cu toate acestea, drumul său se desfășoară după alte criterii. Atras de Părintele Tudorică către credința adevărată, Mihail Omu mizează de acum înainte doar pe o descoperire interioară, doar pe o împăcare deloc vremelnică a propriului sine cu ținta finală. Totuși, pentru ca un asemenea drum să fie posibil, este nevoit să se întoarcă de mai multe ori în satul natal, acolo unde avea să se lupte în plan duhovnicesc cu propriile patimi și cu enigma ultimelor cuvinte adresate de propria-i mamă. De altfel, romanul începe sub semnul naturalismului, mai precis odată cu prezentarea unui cortegiu funerar ce abia se târăște printr-o ploaie nefiresc de densă către locul unde Mățoală (unul dintre țiganii satului) fusese de acord să o îngroape pe Ana, femeia sinucigașă ce luase cu ea, în mormânt, o parte din sufletul lui Mihail – „Totul lunecă, se remodelează, se diluează, dispare, pentru a se recompune într-un interminabil proces de amalgamare, ca un compost mestecat în cuva unui malaxor uitat în priză de un muncitor bețiv, adormit în spatele barăcii în care își depozitează uneltele de muncă, tristețea, înstrăinarea și zvârcolirea hormonală, satisfăcută din când în când pe lavița dinăuntru, înfipt în trupul femeii cumpărate cu ora de la colțul străzii. Cortegiul ud până la piele înaintează încet, tăcut, trăgând greu de noroi. În față, Armando, băiatul cel mare al lui Mățoală, desculț, cu o pereche de bermude decolorate săltate până la buric, târăște prin glod piciorul unei cruci de lemn, de pe care ploaia aproape a șters numele mortului, scris în grabă cu o cariocă neagră. Crucea pare prea grea ca să poată fi dusă pe umăr, cum se cuvine. Pășește prin noroi, încercând să țină drept linia drumului desfundat, dar se împleticește, când spre dreapta, când spre stânga, imposibil să păstreze direcția pe o asemenea zloată”. Ei bine, întreg acest scenariu apocaliptic este contrapunctat de lumina de la sfârșitul romanului, când ni se sugerează că Mihail Omu, eliberat de lume, reușește să ajungă în proximitatea Mănăstirii Dervent, apoi se întâlnește cu legendara figură a pustnicului Arsenie. Drumul fizic, psihologic, spiritual pe care îl parcurge Mihail Omu, eforturile sale supraumane aduc aminte de figura pelerinului rus dar și episodic de secvențe din cinematografie – personal am putut apropia textul romanului fie de „Rubliov”-ul lui Andrei Tarkovski, fie de mai recentul The Revenant.

Peste toate, așa cum anticipam la începutul materialului, e zbaterea „omului de pe cruce”, față în față cu omul rămas (încă!) sub semnul greșelii – „Omul încarcerat în Mihail devine nerăbdător, atins de soroc. Se agită, bate din picioare, strânge din dinți, trezit deodată din mucegaiul tăcerii. Urlă chiar, în felul lui. «Se apropie vremea, nu mai este mult», gândi Mihail. Un fel de ușurare îi face pasul mai vioi, deși în vene îi curge plumb. «Tot spun că merg spre moarte, împăcându-mă cu gândul că voi învia. Dar dacă mor fără să mă mai nasc? Atunci pentru ce această moarte? Pentru ce atâta suferință?» «Ți-e frică, Mihail Omu, ți-e frică, recunoaște!», îi răspunde celălalt Mihail, cel care tocmai îi prinsese gândul. «Știu că-ți este frică, chiar dacă nu o recunoști. Ce știi tu despre suferință, de ce te lamentezi tocmai acum? Nu știi nimic. Dacă ai ști, ți-ar fi mai ușor, pentru că suferința este direct proporțională cu iubirea. Suferi atât cât iubești. Puterea de a suferi este în tine la fel de mare ca și puterea ta de a iubi. Un fel de umbră fierbinte și groaznică, de aceeași mărime. Cât iubești tu, Mihail?»”

„Sâmbăta mută” este în chip evident un roman despre iubire. Dumitru Manolache se încăpățânează fericit să creadă pe mai departe în puterea izbăvitoare a luminii, în firescul descoperirii energiilor necreate și în puterea de transfigurare a acestora. Fără a greși, pot afirma că romanul de față e scris „din interior”, profesionist, de un autor dezinteresat de succesul literar imediat dar care face, iată, muncă de apostolat.

 

Marius Manta

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s